Îmi pare rău că nu vrei să-mi spui și ce nu-ți cade bine. Abea așteptam să te combat. Mulțumesc pentru James Cotton, cineva propunea și posibilitatea realizării unui fundal sonor, pînă atunci eu nu știu nici cum se pot posta imagini.

Asupra simbolurilor nu mă voi opri, a făcut-o Cineva cu mult mai bine decît aș fi reușit eu într-o mie de ani, o persoană de la care am primit cele mai prețioase daruri, de care îmi este nespus de dor și trăiesc cu sentimentul cumplit că poate nu am meritat trecerea ei prin pătratul vieții mele. Nu voi insista nici asupra curentului impresionist cunoscut și studiat de exegeți cu mult mai erudiți decît mine, ar fi curată lipsă de modestie să mai insist. Am decis să-ți dau un răspuns citînd din cultura generală: Existenta acestui munte ma relaxeaza, spune Paul Cezanne. Voi da la o parte voalul frunzisului tau si te voi putea contempla in voie. Lasa-ma sa privesc, nu-ti cer mai mult. De la micimea mea omeneasca catre eternitatea ta de stanca si gheata. Atata vreme cat vei exista se va putea vorbi si despre timp. Apele curg, anotimpurile trec, oamenii se nasc si pier. Tu vei privi din inaltimea ta aceasta divina comedie umana. Orgile Patagoniei, Catedralele Alpilor, Tronul Zeitatilor Himalayei, Ghetarii de la Ecuator din Kilimanjaro, Regina Muntilor Piatra Craiului a Carpatilor nostri. Tot atatea nume pentru perenitate. Si noi, la poalele eternitatii. Oaspeti mereu, primiti cu drag sau cu reticenta, asa dupa cum dicteaza capriciile gazdei, contemplam spectacolul. Cuceritorii inutilului, Prin noapte si gheata, Oameni si munti. Tot atatea evocari ale incercarii de a accede la indestructibil. De a ne investmanta in straie anti-efemer. Vantul sufla unde ii e voia. Tu ii auzi vocea, dar nu stii nici de unde vine si nici incotro se indreapta. Il vei adulmeca mereu si iti va fi mereu enigma. Pastorala si Furtuna lui Beethoven, Alpii lui Hesse, Fuji San-ul lui Hokusai, Tian Shan-ul lui Aitmatov. Tot atatea inchipuiri ale noastre despre ceva ce nu vom putea patrunde pe de-a intregul niciodata. Voi pasi mereu cu sfiala si in varful picioarelor in cotloanele sale, imi voi tine respiratia, voi asculta linistea si voi ramane uimit la vederea maretiei. E ca o datorie. Datoria de a fi uimit, tacut, contemplativ si recunoscator. Si, oare, nu tocmai asta inseamna dragoste? Cand mai ramane ceva, orice, de descoperit? Cand ceva mai pastreaza inca urme de necunoscut si devine, deci, demn de explorat? Nu e umbra mai tentanta si mai ispititoare decat lumina orbitoare? Nu devine viata mai justificata si mai demna de numele acesta atunci cand mai ai ceva, orice, de invatat? Nu e acesta sentimentul cel mai reconfortant din lume si cel mai intimidant din aceeasi lume? Nu este somnul nostru rascolit si populat de vise ale noilor experiente, aventuri si descoperiri? Existenta muntelui ma relaxeaza si ma face sa ma simt mic si insignifiant, dar mare si puternic in acelasi timp. Sunt meschin, dar ma impartasesc din divinitatea stancii si comunic cu Divinitatea Cealalta. Sunt urat, dar buzele mele reflecta zambetul florilor aspre atinse de briza crestelor. Sunt intunecat, dar radiez in bezna mea, luminat fiind de razele rasaritului cu soarele sau cu tot. Sunt murdar, dar ma curat pentru o vreme cu viscolul, cu grindina, cu gheata ce curg din cer. Si apoi, intr-un inevitabil candva, ma voi inalta in locul in care culmile imi vor deveni masuri ale staturii mele. Voi incheia precum zeii Himalayei, precum cristalele de gheata din avalansele Fagarasului, precum zanele din Valea Cerbului. Voi pasi in afara anotimpului acesta efemer care e existenta. Nu voi mai avea inaintea mea viata, ci numai timpul. Nu voi mai participa la viata mea traind-o, ci voi vedea timpul devorand viata. Gandul ca muntele exista imi va fi morfina si va face supliciul suportabil. Atunci voi da la o parte draperia micimii si voi fi demn de muntele pe care l-am iubit. Nu voi obosi niciodata luptand, pentru