m-am născut într-o vreme în care oamenii
priveau viața cu coada ochiului
dicatorii defilau în mașini autohtone
cu o haită de dulăi în urma lor
mama a mers pe jos la maternitate
“a fost ca o plimbare” spunea ea
înflorise un corcoduș
și a nins alb atunci când a durut-o
mai era și un frizer
în fața prăvăliei
a privit-o ca unul de le știe pe toate
„hai că mai e puțin”
și totul a devenit atât de simplu

m-am născut într-o cameră albă
aerul avea gust de metal
lângă mine
o asistentă tricota mecanic
timpul se-ncolăcea în jurul andrelelor ei
translucid
insinuant
era un lasou
în strânsoarea lui
salonul gemea
dar nimeni nu vedea nimic
în odaia de alături
brancardierul juca table
o femeie întindea un cearceaf în blocul de-alături
se aruncau garoafe-n aer
și lațul se străngea de în jurul camerei mele
și viața sufla rece
scurt
ca o lighioană hăituită
cu capul lipit de faianța albă
și singurul ochi ațintit la mine
“fiecare se descurcă cum poate”
a zis iar frizerul
și gura de aer rămasă
mi s-a părut suficientă
pentru o viață întreagă