Susţin, de câteva luni, o rubrică intitulata „Tableta de scriitor” într-o publicaţie care apare de două ori pe lună într-un oraş supranumit „al frigiderelor”, adică în Găeşti, unde, pentru păcatele mele, am trăit toată viaţa... Printre texte care aduc în discuţie probleme cetăţeneşti, precum calitatea apei (care seamăna, la anumite ore, izbitor cu acel de tristă amintire quick-cola ceauşist), despre maidanezii oraşului sau despre gropile din trotuare, despre batăile de prin discoteci sau conflictele de la Primărie, despre furturile de păsări sau certurile dintre vecinele de pe Strada Artei (numită de către riverani Strada Hartei), care l-a dat pe vestitul naist Gh. Zamfir, vin şi eu cu un text când umoristic, când ceva mai serios, poate distonant, dar, spre surpriza mea, citit de unii concetăţeni, dintre care nu puţini mă opresc şi pe Centru, ca să-mi spună că le-a plăcut. * Furat de condei, am vorbit, într-un număr trecut, nu despre textul de la care porneam – un fragment publicat de „România literară” din lucrarea „Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă”, volumul II, 1986-1989, editată de Gabriel Andreescu şi Mihnea Berindei, în curs de apariţie la Editura Polirom – ci despre unul dintre autorii lui – eminentă figură a diasporei noastre, turnat de chiar tatăl său, academicianul Dan Berindei, la Securitate. * Cartea în sine cuprinde scrisori trimise din ţară şi difuzate pe post. Şi, după cum îşi amintesc foarte bine cei mai în vârstă, ascultate intens, cu satisfacţia de a mai auzi nu doar fraze propagandistice, dar şi adevăruri. Ştiute de toată lumea, dar mai greu de rostit altfel decât la vreo ureche prietenă. * Care putea fi, uneori, trădătoare...* În sfârşit!... * Scrisoarea reprodusă în revista bucureşteană, datând din 1986, se referea la cenzură şi analiza cum stăteau atunci lucrurile în domeniul teatrului, filmului şi, mai ales, al literaturii. * Chestiunea cenzurii a fost, în ultimii ani, intens discutată, mai ales cu referire la cea comunistă. * Doar că ea n-a apărut în comunism (şi nici n-a dispărut odată cu el – dacă şi el va fi dispărut!), e străveche (şi veşnică!), de aceeaşi vârstă cu vorbirea în general şi cu arta în particular. Şi a constat, uneori, nu doar în refuzul, mutilarea, arderea, topirea, sfâşierea, dărâmarea, dinamitarea creaţiei, dar şi în suprimarea creatorului. Moartea lui Socrate, silit să soarbă pocalul de cucută în seara zilei de 7 mai 399 î. Hr., poate fi înţeleasă drept un asemenea act, prin care se suprimă nu doar opera (exclusiv orală, în cazul filosofului atenian), ci şi autorul. * Dar, în chip surprinzător, Platon, principalul discipol al lui Socrate, prin scrierile căruia se şi propagă, de altfel, ideile acestuia, ar putea fi considerat primul reprezentant al unei drastice, aproape inflexibile cenzuri. * Rămasă, din fericire, la nivelul simplei teorii. * În „Republica”, unde el schiţează o imagine a statului ideal, vine vorba şi despre influenţa artei asupra cetăţenilor, dar în special asupra celor meniţi a fi „apărători”, „phylakes”, adică războinici. Iar cel „cenzurat” este chiar marele Homer, în care sunt găsite pasaje ce ar putea demobiliza „apărătorii”, strecurându-le în suflete spaima de moarte; astfel încât Platon propune să se procedeze exact cum se va proceda, peste aproape două milenii şi jumătate, în comunism: „Vom şterge aşadar toate poveştile de acest fel...” Sau: „Îi vom cere lui Homer şi celorlalţi poeţi să nu se supere dacă vom înlătura astfel de vorbe şi altele asemănătoare, nu fiindcă nu ar fi poetice şi plăcute spre a fi ascultate de către mulţime, ci fiindcă, cu cât sunt mai poetice, cu atât mai puţin trebuie să fie ascultate de către copiii şi bărbaţii ce trebuie să fie oameni liberi, temători mai mult de robie, decât de moarte”. (Platon, „Opere”, V, „Republica”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pag. 156-157). * Fără a-l fi citit, mai mult ca sigur, pe Platon, cerberii ideologici comunişti din România anilor '50 vor proceda întocmai. * Ca să iau un singur exemplu, iată o ediţie a romanului „Baltagul”, tipărită în acei ani. * După cum se ştie, „Baltagul” (1930), începe cu o savuroasă anecdotă a întemeierii neamurilor: „Domnul Dumnezeu când a făcut lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam...” . Vin, pe rând, la scaunul dumnezeiesc, spre a primi atributele definitorii, ţiganul, jidovul, ungurul, neamţul şi, în sfârşit, după sârb (căruia Creatorul îi pune în mână sapa), iacătă-l şi pe marele nostru vecin de la Răsărit: „Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace”. * Evident că, în numele prieteniei româno-sovietice, frăzuţa asta nostimă, din doar trei propoziţii, dar aşa de exactă ca diagnostic, a dispărut. * Am, însă, în faţă o ediţie din 1969, unde ea revine la locul ei. * Totuşi, să vezi drăcie! * Anul trecut, Editura Jurnalul Naţional a scos o nouă ediţie a „Baltagului”, în forma unui elegant volum cartonat, alături de „Cazul Eugeniţei Costea”. Ediţie din care – să nu-ţi crezi ochilor! – fraza despre ruşi lipseşte din nou! * Nu-mi pot explica situaţia decât în felul următor: ageamiii de la „Jurnalul Naţional”, care se ocupă de publicarea cărţilor în ciuda faptului că habar n-au de literatură, au selectat, probabil, textul (cenzurat) din ediţia în douăzeci şi două de volume inaugurată în 1954. * Că doar nu l-or fi cenzurat, ei, pe Sadoveanu, în numele principiului foarte îndrăgit în zilele noastre al nediscriminării de neam!