Chiar, cine-o fi? Am corectat.

Da.

Citind, «cu un ochi critic», textul acesta, încearcă, aşa, să mă ispitească, demonul ironiei. Şi-mi aduc aminte de următoarea anecdotă din «Epoca de Aur». Ci că Tovarăşu’, în vizită de lucru la o fabrică de dulciuri se opreşte lângă o linie de producţie şi întreabă: „Biscuiţi?”; Biscuim, Buscuim…. Cam asta se întâmplă şi cu A.A.A.; inclusiv cu acest text, intitulat (pompos) „fără pretenţii” (orgoliul neputinţei «poietice» al celui ce l-a scris). La care, zisul autor, îmi va propune (tot pompos) următorul citat din Kierkegaard:

„A fi ironic nu înseamnă să nu cunoşti împrospătarea şi întărirea care constau în a te dezbrăca atunci când aerul devine prea apăsător şi a te arunca în marea ironiei, bineînţeles nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a reveni mai sănătos, vesel şi uşor în aerul care ţi se părea irespirabil şi care a devenit deodată o adevărată încântare.

Mărturisesc că o săgeată a durerii mi s-a implantat de mic în inimă. Atâta timp cât rămâne acolo am fost şi sunt ironic. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că ironia este o dezvoltare nefirească care, asemenea ficatului anormal al gâştelor de Strasbourg, sfârşeşte prin a-i îmbolnăvi pe cei implicaţi în ea.”

Vorba aia: Kierkegaard a murit; ăilalţi de după (ca şi înaintea lui) care au vorbit despre ironie, au murit şi ei. Şi nici el (autorul textului de faţă) nu se simte prea bine…

Cât priveşte gramatica…Ei, asta este (sau nu) altă problemă. Dacă îl voi vedea, am să i-o comunic. Dar hăbăuc cum îl ştiu o să-mi răspundă că nici împreună cu ea nu se simte prea bine. (O să aibă, probabil, grijă de ea, Posteritatea). Cu ăsta nu se poate discuta!

Acum devii rezonabil. "Singura abordare care-mi pare rezonabilă, vizavi ŞI de contextul liric, e cea analitică." Aici chiar mi se pare ca putem discuta. Şi nu plecând de la Frege, Russell, Wittgenstein (din Tractasus) de la care, se zice, ca a început târâşenia (sau s-a accentuat, pentru că rădăcinile, se pare, sunt mult mai adânci). Ci, eventual, de la Witt. (din Cercetari) şi ale sale "Jocuri de limbaj". Ceea ce l-a scos din sărite pe Russell. Care, revoltat de ecourile multiple ale „Cercetărilor filosofice” (Witt. II), nepublicate încă, dar care circulau în diverse notiţe luate de studenţii ce îi audiaseră cursurile, îl fac, pe Russell, să exclame – plin de ţâfnă şi parapon la adresa obrăzniciei fostului său învăţăcel pe care îl susţinuse şi ajutase cu fervoare să revină în mediul academic, chiar împotriva vrerii acestuia: „Pentru Wittgenstein cel târziu…reflecţia filosofică serioasă a devenit prea obositoare; şi astfel el a născocit o doctrină ….[împotriva căreia] eu simt o aversiune extrem de puternică”.

Dacă vrei să discutăm pe tema asta, îţi stau la dispoziţie. S-ar putea astfel să apară un dialog interesant. Tocmai pentru că (e foarte posibil) sa nu fim de acord. Dar putem discuta civilizat si argumentat.

Mingia e la tine.

Ce înţelegi prin „abordare analitica”?

„Dar, după cum simt, sunteţi un împătimit fan al lui Wittgenstein şi aş depune repede steagul.” Fandare inteligentă. Şi, evident, dacă plecăm de la premise diferite, orice dialog devine unul al surzilor. Însă măcar una dintre eventualele premise mi se par a le împărtăşi. Şi anume că prin «metafizica» aşa cum este azi înţeleasă, poezia poate deveni „religie” şi astfel ajungem la o „Icoană de neatins sub care se priveşte cu evlavie; sub care se tremură şi, bineînţeles, se tace neapărat. Icoană prin care toţi putem deveni nepoeţi”. Numai că… (zic şi eu în nemernicia mea – sper să nu fiu afurisit de habotnici); numai că poezia are un avantaj (şi nu faţă de religie, ci chiar faţă de mistică) şi anume că, prin metaforă, se poate sugera (infinit de mult) dincolo de aparenţe fără a „tremura” (în faţa divinităţii – oricare o fi ea) şi nu „tăcând” (cu mai multă sau mai puţină «smerenie» devenind „nepoeţi”). Iar treaba aia cu internetu’ pe care, de cele mai multe ori, se vorbesc discuţii şi se exacerbează orgolii, este numai relativ aşa. Câte o dată se poate ridica şi aici stacheta. Sper ca următorul text pe care îl tot moşesc, referitor la meta-fizică vs. meta-foră, să te găsească printre comentatori. Şi ca să închei optimist: spiritele mari întotdeauna se întâlnesc; precum Tanţa şi Costel (La Lelhliu sau la Mizil, nu mai sunt sigur pe unde).

Aziza,

Treaba aia cu „oricand ma poti trimite la colt” îmi plăcu! Pt. că îmi aduse aminte de un film de demult. Cu indieni (din America). În care fiecare din trib era şef peste ceva. Rămăsese un singur ins la sfârşit. Şi cum nu mai era rost de nici o «şefie» mai acătării, i-s-a acordat titlul de „Şef peste Colţul Mic” (adică scuzaţi, pardon, mersi – peste privată de-i zice azi, lucrurile au evoluat, wash room). Şi cum nu am şi n-am avut pe aici nici o şefie, nici măcar a Colţului Mic, nu văd cu aş putea să te pun la vreun colţ.

Adrian,

Încântat, domnul meu. Te aştept şi altă dată să mai discutăm. Chiar şi pe internet. Şi chiar despre gramatică. (« Orice semn, ori sistem de semne, este ori poate deveni simbol». Cine o fi scris asta?). Cineva îl opreşte pe altcineva: Nu vă supăraţi, aştept pe cineva să-mi spună dacă asta-i strada Frumoasă. Nu mă supăr, aşteptaţi…Cred că aştept degeaba.

Alma, Virgil şi Silvia (dar, mai ales, Virgil),

Ajunge! Ci că la un interviu – de-i zice acu’ «casting» - pentru un rol de june prim într-un film,
apare un pricăjit. Ascultă dom’le, ai 1,80 cel puţin? Nu. Ai perimetrul toracelui de…? Nu. Alergi suta de metri în…? Nu…Şi atunci de ce-ai venit? Să vă spun că nu treb’e să contaţi pe mine. Mutaţi, vă rog, castingul din pagina asta. Că textul meu amărât a făcut destul rating. Punct. Şi nu de la capăt.