capăt
cuvântul ăsta omenesc dinspre care se întorc oamenii
plecați înspre umbra strălucitoare de sus
înspre detaliile pânzei negre de jos
eu te construiesc aici din două bucăți de lemn aspre
nesupuse trudei tâmplarilor de rând
te înfig cu putere în pământul ăsta sălbatic
neatins de talpa semănătorului
prin aerul uscat în care n-a mai plâns nimeni
de câțiva ani încoace
e momentul să te așezi
dinspre lună intră în pași de dans fetița
pusă pe șotii rochița ei roz
codițele prinse strâns până la zâmbet
pantofiori cu fundițe galbene
râs cristalin întrerupt de ronțăitul bomboanelor cu miere
în mâna stângă cheia palatului de cleștar
unde sunt cei doi oameni care au înțeles de la-nceput
că dragostea e cu o liniuță mai puternică decât moartea
să spună ei
să plângă și să râdă ei
Comentarii
un poem frumos, linistit. un
aquamarine -
un poem frumos, linistit. un balans reusit intre prima si a doua strofa. începutul parca scartaie un pic, in prima strofa, cred ca poti umbla la repetitia cuvintelor inspre, dinspre etc. finalul bun, in opinia mea. per total, un text pe care mi-a facut placere sa-l citesc. ti-a iesit detasarea si sentimentul.
/ coditele prinse strans pana la zambet/ :) frumos
Daniela,
kalipeto -
multam pentru citire, intelegere, sfaturi, penita si toate celelalte! detasarea si sentimentul, balanta asta hotaraste greutatea textului, multam inca o data, zile bune!
Oare aici să fie capătul? Nu
Maria - Doina -
Oare aici să fie capătul? Nu. Și ai spus-o în versul: "dragostea e cu o liniuță mai puternică decât moartea" Liniuța aceea care se pune între două date, dar care se prelungește dincolo de orice capăt. Un text care mi-a captat atenția și prin mesaj, și prin modul de transmitere, și prin titlu, și prin adresativitate.