Întotdeauna când citesc un poem de al tău, mă aștept ca versul următor să mă surprindă și chiar așa se întâmplă: ori printr-o construcție inedită, ori printr-o idee, ori prin empatia pe care o transmiți față de oameni aflați în diferite stări, ori prin anumite doze de vulnerabilitate.
Asta s-a întâmplat și cu acest poem.
Remarc:
„omul acela bolnav și bărbos în care bate o clapă neagră
ascultă cum ies ghimpii în trandafiri
și schimbă numele zilelor în cifre” (mi-a plăcut repetarea primului vers)

„omul acela bolnav și bărbos în care bate o clapă neagră
e tot mai mult precum prunele spre iarnă
nu mai poate vorbi doar amestecă sunete
care spre dimineață par miere”

„omul acela bolnav și bărbos în care bate o clapă neagră
știe să iubească atât de frumos frica”

Este și ceva care nu mi-a plăcut, știi tu ce :)
Titlul este foarte sugestiv; totuși, parcă aș scrie „Patul ca o gondolă”

O primăvară veselă fără game minore! (apropo de clapa neagră :) )

mai putin ultimul vers care in opinia mea strica totul fortind un melodramatic pe care ai reusit sa il eviti pina acolo

ok, Andule. există două caregorii de oameni. unii care vorbesc porcos la ei acasă și alții care vorbesc porcos la ei acasă și în public. cred că îți este cunoscută noțiunea de „public”. anyway, pe hermeneia ești în public. aici, printr-o înțelegere comună am decis să nu vorbim unii cu alții așa. tu văd că insiști să faci parte din a doua categorie. nu este nicio problemă. pentru noi. doar pentru tine. la prima recidivă știi ce se va întîmpla și te asigur că nu te voi mai anunța. o zi bună.

Nu vreau sa fiu inteles gresit si nici acuzat de imaginare prietenii, dar mie textul acesta imi pare sub potentialul lui Paul Blaj. Ca impresie generala, imi lasa senzatia de lucru neterminat sau terminat brusc exact atunci cind ar fi trebuit sa continue. Tot in opinia mea, mi se pare prea mult sa repeti de trei ori, intr-un text atit de concentrat, omul barbos in care bate o clapa neagra. Din punctul meu de vedere e o repetie care dovedeste nesiguranta pentru ca nu exista un element care sa sustina textul si starea. Apoi, finalul primei strofe, desi se vrea sincer si organic, mie imi produce o stare de dizgratie si o rupere de ritm ce contrasteaza mult prea puternic cu restul atmosferei din text. Tot ca impresie generala, sunt citeva alaturari de cuvinte pe care unii le pot considera de efect, dar care mie imi par nefericte, ca sa nu spun naive. Si ma refer la "picioare subtiri a coada de matura"(poate ar fi mers undeva spre finalul textului, dar ca sa deschizi un text printr-o formula atit de eliptica nu-mi intareste altceva decit senzatia de nesiguranta provocata de lipsa lianturilor. Iar pentru mine, ca un cititor care se bazeaza mai mult pe senzorial, un debut ezitant nu face altceva decit sa-mi sugereze cheia de lectura pe mai departe). De asemenea, tonul ezitant si oarecum fortat al intregului text porneste de la acei ghimpi care ies in trandafiri. Intr-o anume masura, cu un un efort de imaginatie, pot sa-mi inchipui acea iesire interioara, dar pentru mine nu e poetica, nu produce efectul pe care mizeaza autorul-efectul de interiorizare, ci mai mult de garou poetic. In strofa a doua, acelasi ermetism si ritm eliptic("e tot mai mai mult precum prunele spre iarna") nu-mi lasa prea multe variante de orizonturi la indemina, nu ma lasa sa-mi imaginez pina la capat senzatia de stafidire, de uscare, pe care ar presupune-o trecerea spre iarna a unei prune. Mai mult, prezenta imediata a mierii aduce un supradozaj senzorial de glucoza pe care il diger destul de greu. Iar senzatia imi este completata de aceleasi formulari din punctul meu de vedere nefiresti, ca in prima strofa. Finalul vine prea brusc si prea explicativ ca sa ma poata apropia de text.
Repet. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Consider ca Paul Blaj a avut texte mult mai bune si nu vreau sa incurajez inutil un autor care nu are nevoie de incurajare. Ci doar sa subliniez ca astept mai mult.

Am fost intrebat de mai multe ori de ce nu las mai des semne, de ce nu ma implic acolo unde cred ca pot fi de ajutor. Tocmai din cauza unui astfel de raspuns. Din nou, oricit as incerca sa subliniez, se pare ca ori lumea asta e cu josul in sus ori sunt eu sucit. Paul Blaj, intentia mea nu a fost nicidecum sa demolez textul tau. La fel, este dreptul tau sa fii de acord sau nu cu mine. Dar sa-mi spui ca nu iei in considerare demersul meu este tocmai genul de impolitete care ma convinge, inca o data, de inutilitatea unei interventii, cred eu, destul de aplicate. Cred ca, in momentul postarii, ar trebui sa ne intrebam fiecare ce vrem: un feedback onest sau ca cineva sa rezoneze pur si simplu cu ceea ce scriem noi. Eu am ales rezonanta.Ceea ce scriu eu pentru mine nu are decit valoare de jurnal, deci daca as primi vreodata vreun feedback aplicat as putea sau nu sa fiu de acord. Dar niciodata nu-l voi desconsidera.
Nu-mi pare rau pentru timpul-pe care tocmai mi-ai demonstrat ca l-am pierdut in incercarea de a-ti oferi un feedback onest pe care tu l-ai interpretat ca pe o incercare de a demola un text. Imi pare rau, in schimb, de increderea investita.
Promit ca este ultimul semn pe care l-am lasat sub textele tale. Nu ca ar conta, dar eu nu am fost niciodata poet si nu am cerut nimanui sa scrie cu instrumentele mele. Consider ca sunt destul de matur incit sa pot citi detasat un text, satul de instrumentele mele. Sfat: atita timp cit nu vei face fata unui feed negativ nu vei sti niciodata valoarea reala a unui text. Poti da vina pe subiectivismul cititorului dar, sincer sa fiu, in momentul in care il vei desconsidera acest lucru se va intoarce impotriva ta. Acestea fiind spuse, ma retrag dezamagit dar multumit. Stiu ca o sa fiu inteles gresit din nou, dar ceea ce trebuia demonstrat am demonstrat: vanitas vanitatum... Sau cum spunea Al Pacino: "Vanity... my favourit sin..."

Andu, scuze trebuie să îi ceri lui Paul. Iar în ce privește bunul simț, toată discuția de față nu are nicio legătură cu al meu bun simț ci cu bunul tău simț. Deci, te rog... scutește-mă...