Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”. Și nici în marea majoritate a nenorocirilor. Pe care oricum nu le poți evita. Oricare ar fi motivul, sau motivele, adaptarea se înrădăcinează. De fapt nici nu prea ai de ales. Supraviețuirea are prețul ei. Echilibrul, armistițiul dintre tine și restul. Junglei. Iar armistițiul, ca orice armistițiu, înseamnă liniștea din gurile de tun și o mare, copleșitoare plictiseală. De-escaladarea conflictului, cum spun geo-politicienii. Pînă cînd orice tragedie, orice gelozie, orice intrigă, orice iubire și orice pericol devin puțin mai mult decît un praf spulberat de vînt pe tobele vremii. Și chiar dacă ele poate există. Intrigile, iubirile, tragediile. (Aproape dar undeva în altă dimensiune). Tu nu le mai simți. Iar cînd nu simți, nu poți scrie. Nimeni nu a scris din fericire sau din bucurie. Ci numai din perspectiva nemeritării lor. Sau a lipsei lor. Sau a pericolului de a le pierde. Sau a le dori. Realitatea are nevoie de conflict sau tînjire pentru a fi relevantă. Precum un atom de o sarcină negativă pentru a nu fi inert. Iar poezia de suferință. Sau măcar de singurătate. Cu siguranță se va face pomenire și despre inspirație. Dar oare ce este inspirația decît acea iluzie pe care, oricît te-ai strădui, nu o poți atinge. Nu o poți avea. Și deci, în esența ei o suferință. O suferință cu adevărat pură. Deși necruțător de egoistă. Mai am inspirație? Aceasta ar trebui să se întrebe amicii mei. Sau poate este o întrebare prost pusă. Inspirația nu se „are”. Inspirația îți dă tîrcoale. Te întîmplină. Te găsește. Este prin excelență sălbatică și neiertătoare. Ca orice fiară. Uneori o întîlnesc. Uneori chiar ea știe că mă întîlnește. Mai ales ochii ni se întîlnesc. Ea știe ce înseamnă pentru mine și cît de necinstit este jocul acesta. Și crud. După noaptea noastră de dragoste eu rămîn cu poezia. Ea cu privirea mea. Cu tînjirea și cu speranța că a reușit să mă facă să sufăr încă o dată. Și să trăiesc. Pentru că, oare ce este viața fără suferință, iubirea fără singurătate sau poezia fără inspirație...? Am întîlnit oameni care pot scrie la fel cum rezolvă ecuații. Eu nu pot. Și nu îi disprețuiesc. Pentru mine ecuațiile sînt poetice prin imposibilitatea mea de a le înțelege. Dar atît. Cînd le rezolv orgasmul este intelectual. Domestic. Cuminte. Poezia nu poate fi niciodată așa. Pentru mine. E ca o realitate în care îți abandonezi vîrsta și cam aproape totul. Devii vulnerabil pe un teren minat într-o junglă în care este foarte posibil să fii devorat. Doar cu speranța că vei atinge acea fiară frumoasă pe care ai văzut-o, (sau crezi că ai văzut-o), doar o singură dată. Dacă nu ar fi așa nici măcar nu ai fi aici citind aceste rînduri. Nu-i așa...?