Ioana, ai un critic atent care de fiecare dată își face lucrul cu prisosință. Încerc să mai spun câte ceva. "Iz de madonă" mi se pare întradevăr o varițiune, cum spui în subtitlu, și se abstractizează atât de mult, gravitează atât de departe de nucleul ei, încât se risipește. "Neclar viziune", fiind o dedicație, probabil într-un anume context coaguleză sensurile dorite, dar e închisă în sine, egocentrică, rămâne deschisă doar celui căruia îi este adresată, nu se deschide spre cititor și nu convinge. Nu e neapărat rău, și e doar o părere, să nu te supere. Cu totul altceva în ultimele două poezii. Cred că acesta e sensul adevărat al scriiturii tale, chiar dacă ambele sunt de facturi diferite. "Casa cu vedere spre moarte" surprinde poezia micilor scene ale vieții. Are delicatețea privirii printre gene, vreau să spun a unei priviri delicate ce caută înțelesuri secunde. Privirea asta a ta agață viziunei colorate pe trunchiul uscat și monocrom al cotidianului, prin aceasta poetizându-l. E o poezie a gesturilor simple dar grave. Și chiar dacă vorbești acolo de simțiri personale, deschizi totuși poezia spre cititor printr-o proiectare a detaliului înspre înțelesuri universale. "Fotografii cu oameni mici" e o cu totul alt fel de dedicație. Aici nu o mai închizi, iar sensurile gravitează mult mai compact într-o sferă bine definită, poate ajutată de repetarea imagini de început în final. Există câteva sensuri bine conturate, compacte, poate nici nu ai sesizat: clopotul care e inima turlei trimite spre "inima ta" (prima strofă). Apoi privirea "înaltă" a șarpelui (așa cum își înalță el capul atunci când privește) trimite înapoi la imaginea turlei (în a doua strofă). Aici am demontat acum în cioburi poezia ta de acolo, dar acesta e riscul asumat. Cred că voiam să văd ce dă unitatea de ansamblu. E o poezie ce urcă, se întinde (spre un "cer stins", dar cu puterea unei "păsări de foc"), oamenii par mici făpturi dar cu simțiri înalte.

Ionuț, dacă-mi permiți să-ți spun așa, zici frumos aici, îmi place cum o faci, și te văd apropiat de poezia, poate chiar persoana, Ioanei. Cred, totuși, că pentru acel "prag al suferinței prin poezie" (sper să țin minte sintagma) nu vom fi niciodată destul de bătrâni. Iar metamorfoza de care amintești, cred că ne va sta întotdeauna în față. Ea, sau întotdeauna o alta.