ploaia prietenului din mine

imaginea utilizatorului koga ion

în semn de salut bărbații își mănâncă mâinile drepte
femeile își mănâncă buzele și obrajii copiii acadelele
și bicicletele

legea firii obligă fiecare om să declare numărul
anticipat al prietenilor
și pentru fiecare poartă în suflet o pungă de plastic
în care adună sângele scurs

sângele de prieten este singurul sânge reciclabil

așa cum animalele
de casă încep să semene cu stăpânii
(sau invers cine știe)
trupurile longevivilor seamănă între ele întocmai crucilor
pe care nu s-a scris încă nici un nume
și pentru care cratima dintre ani nu simbolizează: aport!

eu
ascunzându-mi acadelele în zâmbet
mi-am luat mâna dreaptă cu mâna stângă
obrajii cu buzele și bătându-mă în cuie pe bicicletă
m-am ascuns într-o groapă a nimănui
unde mă prefac atât de bine mort

nici un animal nu mănâncă hoitul de prieten

doar noaptea haite de cuvinte cu rât încolțit
rup și rup în arcade lespezi grele de piatră
ieri sunt mortul de azi astăzi mor înc-o dată
fiindu-mi mie animal și mie stăpân

sângele scurs din mine nu am unde să-l pun
legiuitorii nu au prevăzut sinele cu pungă de plastic
vor răsări trandafiri roșii mâine pe mormânt
spinii vor semăna cu mine și cu tine

fiecare trandafir crește într-un prieten

ce fericire când începe să plouă
spălând mirosul de râme uscate și de melci striviți
(fericire efemeră desigur
totul după ploaie se naște la fel)
aducându-mi în peșterile memoriei umbrele focului
dansându-mi retina lângă țărmul abrupt

nu mă întristează nici faptul că aerul plin de iod
îmi lipește mâna dreaptă de mâna stângă
îmi prelinge sare de pe obraji pe buze
(ah prieteni cuvintele ustură cel mai tare)
acadeau mi se dizolvă în apa sărată
nu îmi pasă dragul meu suflet voi pedala
pe bicicleta prieteniei noastre până la malul
de pe lumea cealaltă

pe lumea cealaltă mă așteaptă câinele meu

Comentarii

întrebarea fundamentala ramine "si ce se intimpla daca nu ai prieteni si daca nu ai nevoie de prieteni?" mai ramine valabila axioma sau se permite o exceptie si atunci se poate iesi afara in voie si poti sa simti mirosurile acelea pe care nu le-ai simtit de multa vreme, de pe vremea cind nu avea importanta cit mai ai de trait. asta e intrebarea

răspunsul fundamental, Virgil – care, sper să mă crezi, este mult mai real decât întrebarea ta absolut retorică, nu fundamentală – ar suna cam așa: ce te faci atunci când “tema” este rezultatul realității, al unui existențialism frust, iar acela descris este o ființă despre care simți și gândești asemeni lui Byron: „aici zace cel mai bun prieten al omului, care a avut toate calitățile lui și nici unul dintre defecte”? poate că a dezvolta “metafizici” pe marginea unor astfel de subiecte ne ajută să gândim mai departe, însă nu sunt sigur că asta ne ajută să devenim cu adevărat oameni; cred că ceea ce ție îți scapă (subliniez, cred, am și eu limitele mele) este că acela din groapă nu este „povestitorul”, ci dublul său, identicul său și că mirosurile acelea nu numai că deja ai sentimentul acut că „nu le-ai simțit de multă vreme”, dar nici nu le vei mai simți niciodată (nu la fel). poate că, privit din afară, textul pare un fel de pură filozofare negativistă; te asigur că este numai o "comemorare"; nu am pretenția că am reușit, am încercat, am exprimat ce am simțit și am gândit, atâta tot. mulțumesc pentru lectură și pentru semn. cu respect, Vasile Munteanu