n-am înțeles niciodată de ce străzile
nu au sfîrșit
în lipsa unui răspuns
linia albă
de pe axul șoselei e urma pe care
oamenii o lasă în trecerea lor
ei vin seara cu
pensule și vopsele
trasează o frîntură perfectă și o descîntă:
aceasta e o durere pe care am lăsat-o
în urmă

din nou despre trenuri și gări
ca să fiu sincer mai mult îmi plac trenurile de noapte
în ele
te simți ca o rîmă uriașă
ce apare după ploaie să devoreze
înstrăinările
dar
visul meu preferat e să mă simt ca Iona
în burta balenei

insist
fiecare loc din fiecare vagon miroase
a om

imaginează-ți
că sufletul tău e o nucă
în vremea coacerii o decojești
culoarea aceea
care-ți rămîne pe degete oricît te-ai spăla
te face să spui că sufletul nu poate fi șters
apoi
îți zdrelești pumnii spărgînd nuca
toate acestea doar
pentru a simți pe limbă un miez
de firesc

să presupunem

că nu vom face nimic toată viața
că nu avem suflet pereche
că nu visăm sînii perfecți sau rădăcini de bărbați
că nu putem zbura
că nu știm să vorbim să scriem să cerem

să mai presupunem

că jucăm v-ați ascunselea pe creștetul soarelui
că nu ne e foame că nu e pămînt ci doar o stare incertă
că nu am scris niciodată poeme
că sufletul e un hamac în care se odihnesc pescari
de sinapse

atunci

spune-mi tu ce e mai bine să fiu

rădăcina unui copac
seva lui
sau inelul după care ghicești cît am trăit pînă
acum