L-au sfătuit să se oprească
dar el tot scria
l-au bătut peste faţă
cu mânuşa albă şi catifelată
l-au schingiuit
l-au târăt
dar nici vorbă
l-au închis în temniţă
dar el tot scria pe zidul mucegăit
săpând adânc cu unghiile până la carne
înmuind degetele în propriul sânge
scria, scria mereu, fără-ncetare.

Pentru prima dată
l-au scos afară după mult timp
zidurile cetăţii se citeau în poezie;
se vedea fiecare gând
se simţea fiecare durere
şi oamenii înţelegeau
ce e suferinţa
vedeau adevărul ascuns după porţi
minciuna cum creştea pe zidurile înalte
ca o liană căţărătoare
dar lumea se obişnuise să trăiască cu ea
era ca o boală incurabilă fără nume.

L-au pus în faţa mulţimii
şi i-au tăiat mâinile
ca să nu mai scrie

şi el
citea cu voce tare
puterea cuvântului zămislit
ca un profet ce dă culoare.

I-au scos ochii
din orbite
fără nici o remuşcare
dar vocea sa era mult mai puternică
ca niciodată.

Atunci
i-au tăiat limba
şi au aruncat-o la câinii înfometaţi
de pe marginea drumului
să se sature de lătrat
şi ei s-au repezit
cu mic şi mare.

Pentru un moment
a fost linişte
o linişte covârşitoare
din care timpanele
nu distingeau nimic
nici adierea vântului
nici cântecul păsărilor
nici o suflare.

Apoi cerul s-a luminat
dintr-o dată
şi o lumină puternică
îi orbea pe nevăzători
şi el s-a rugat
din toată inima
se ruga mereu
cu aceeaşi căldură
şi iubire pentru Tatăl său
şi a-nceput să plouă mărunt cu poezie.

Ploua pe străzi
pe streşinele caselor
peste copaci
peste pădure
în lac
pe mare
prin albiile râurilor
ploua în prostie;

şi bietul poet
asculta poezie.