Eu m-am născut în iad.
Frații și surorile mele se uită la mine de pe celălalt mal
și-mi fac semne să vin către ei,
în paradis, în Bilbor.

Dar eu m-am obișnuit aici,
printre urlete, sudălmi și lovituri în gură
mi-am făcut un culcuș cald,
m-am plimbat în jurul lui tot mai larg
și-am dat peste o diavoliță frumoasă,
am luat-o la mine, sub umbrelă,
să nu fie lovită cu pietre,
așa cum este lovită orice femeie mult prea femeie.
Am și prieteni,
(imaginari, ce-i drept,)
care îmi dau întotdeauna dreptate.
Dar ce nu am? Ce-mi mai lipsește?

Așa că eu n-am de gând să plec în Bilbor,
în paradisul pierdut, unde frații și surorile mele
văd că s-au culcușit și ei,
prin iarbă
(da, și eu prefer iarba, care îmi crește din piept).
Așa că, fraților,- le spun când își mai aduc aminte de mine
și mă cheamă la telefon-
eu nu plec în Bilbor,
văd că și acolo iarba e tare și nu prea dormiți bine
și apa e rece, nu-i apă vie,
nu-i prea multă veselie pe-acolo
noaptea, parcă aud urlete și la voi, sudălmi și lovituri în gură
O, fraților, cum să vin în Bilbor,
când aici știu pe toată lumea în parte
și toată diavolimea mă știe?

Veniți voi aici, măcar așa, două-trei zile, în vizită
să-mi povestiți îndeaproape dacă l-ați văzut pe Dumnezeu
și știți ce mai face.