Cam de două sute de ani mă tot urmărește un gând.
Stau nemișcat și ascult. Luna se rostogolește galbenă
Și-mi cade în gură. Noaptea pare că are dinți și este
Plină de ură. Mi se pare că nu mai încap în lume!

În somn, în vis, mă sufoc în casa de piatra și strig
Cu toată puterea. Doar morții aud plânsu-mi de lup.
Îmi pare pădurea a fi fereastra în care trăiesc!
În vis sunt liber dar în oglindă privesc și înnebunesc.

Am umerii cât doi luceferi și spatele cât un cer.
Port piele de înger la gât. Talisman de sânge și fier.
În lume nu mai încap. Mi-aș sparge aici țeasta!
Vântul îmi roade oasele eternității, poarta și glastra.