dincolo e camera albă


nicio naştere nu e dureroasa
repetiţie a spaimei îmi face frig
undeva înăuntru mă trezesc în
deplină linişte afară totul încremenit
- uneori ştiu –
e zăpadă sau cenuşă
mi se pare convenabil aşa

să închid gura care-mi muşcă sinapsele până când conexiunea încetează până
când imaginile se transformă în aceleaşi ghemotoace de vată îmbibată cu sânge
şi liniştea nu înseamnă nimic altceva decât dinţii încleştaţi care obturează ţipătul


dincolo e camera albă


trebuie să număr copiii aceştia înşiraţi unul lângă altul în paturile lor reci în
camerele acestea imense fără uşi dând una în alta şi nicio ieşire nicio lumină
am pus cerclajul acum totul e sigur şi ei vor sta acolo nu vor mai dospi


dincolo e camera albă


spaima nu încape aici sau poate ăsta e capătul ei când
totul se transformă înapoi în lumină când toate culorile
au făcut dragoste şi tot ce e dedesubt şi-a pierdut sensul
şobolanii au părăsit subsolurile şi au încetat să mai existe
aici nu poţi face nimic
altceva

aşez cu grijă plăcuţele şi plec