uite că n-am scris nici un love story

deşi sânii tăi nu mai miros a cireşe amare
de fapt nici nu ştiu a ce mai miros

am tot aşteptat să se facă dreptate poveştii acesteia
să vină îngerul cu spada
să taie nodul în două
o parte să se prefacă în cuvinte
cealaltă în cenuşă

n-o să rămână nici un poem din noi
nici măcar un vers

aşa cum au rămas după condamnaţii la moarte
pe pereţii din alcatraz

*
pe când stăteam în camera de lîngă parc
unde ne strecuram să nu ne simtă locatarii
lungiţi unul lângă celălalt
te priveam
şi mă durea
nu ştiu de ce mă durea

în cinstea sânilor tăi pe care nu-i pot întoarce din drum
a coapselor pe care deşi le-am jefuit sălbatic
tot vor rămâne după mine

ar trebui să mă comport ca un cavaler
care are doar două soluţii
să moară
să scrie
*
ce să-mi rămână
*
mă înfig în sărut
gustul i-l uit în clipa ce vine
te amuşin ca pe prada cea mai de preţ
miroşi a migdale
şi-aş vrea să-mi tatuez mirosul acesta
sub pielea nocturnă
dar el deja se pierde în cameră

caut mirosul tău în oricare
mi se pare că e în oricine

*
în camera din parc
cea mai scumpă amintirii dintre toate
lumina de gutuie a corpului tău
te învelea ca un linţoliu
pe care timpul părea că întârzie
în admiraţia mută a formelor
aşteptare inutilă a unui şevalet
pentru când va creşte iarba peste imaginaţia lumii

din noi nu va rămâne
nici măcar cenuşa unui poem
pe care s-o împrăştii
într-un parc
la doi paşi de o cameră
cu miros de migdale