ciclul "Cameleonicele"
În cerbul gonit
e-un lup ascuns din iarnă,
îl văd cum trece-n salturi
de negri vânători,
orice biruitor își poartă
stindardul în înalturi,
săgeta-nfiptă-n pieptu-i
se-adaugă-n comori.
În bâte îl așteaptă
ascunși haini în umbre,
ei nimicit să-l vadă
că prea-i strălucitor,
bezmeticele arme se-ntind
spre gâtu-i, sumbre,
când botul și-l apleacă
în clarul de izvor.
Poezie:
Comentarii
Ela -
Vânătorul pare să aibă un destin de căutător aici, în poezia ta, de contemplator al "vânatului", după trecerea prin anotimpuri, ca o metamorfoză a formelor, a trupurilor, numai spiritul dăinuind. Așa am citit eu. Spre armonia structurii: v6 din s2 poate fi transformat în 2 versuri, de ex.: "bezmeticele arme se-ntind spre gâtu-i, sumbre," Mi-au rămas, reverberând încă, primele două versuri: "În cerbul gonit e-un lup ascuns din iarnă,"
Călin Sămărghiţan -
Versul cel lung l-am împărțit. Da, arată mai bine, ideea inițială era de a reda, oarecum la ralanti, îndelungul proces al vânătorului de a-și pândi prada, de-a întinde lațul, de-a-și ferchezui armele... Înainte, poate, de-a deveni și el, la rându-i, vânat. Da, lupii se ascund uneori în cerbi. Mai ales iarna. Vine un timp când fiecare vânător își va accepta propria-i condiție de vânat. Absolut. Nimeni nu poate fi vânător la nesfârșit... și-atunci săgețile din piept îți vor atârna ca neprețuite comori. Pentru că le-ai tras tu însuți... sau un altul la fel de înverșunat. Mă bucură trecerea ta... ca de fiecare dată.