Muntele Măslinilor nu există!

Și-l imaginează doar cei care au motive.
Sunt moșnegi plini de măslini
Pe care îi duc în spate.

Fața lor zbârcită, ca o barcă pescărească,
Se mișcă lin legată la pridvorul
De ceară al bisericii.

Chiar eu, uneori, îi privesc ca orbul,
Plini de haine slinoase, resturi,
Mizerii sufletești, suferințe.

La gheena noastră ei sunt cerșetorii
Care trăiesc din ce aruncăm noi:
Oase, cotoare, cenușă.

În mâinile lor, aripi de îngeri proscriși,
Bubele noastre, ca bănuți de argint,
Se risipesc către cer.

Toiagul în care se sprijină caută încă
Piatra pe care a plâns Dumnezeu
Cu amar printre gunoaie.

Arareori își scutură măslinii de frunze.
Atunci se aude un vânt care plânge
Sfâșiindu-se de ramuri.