Iată, Dumnezeu îmi ceruse ceva!
Îmi ceruse apă să bea!

E simplă cererea Lui, însă îmi pare
Că e parșiv, că, de fapt,
În sufletu-i cererea
Altceva are.

L-am întâlnit pentru prima oară
Lângă fântână. Sta obosit.
Era un străin.

Atunci s-a întâmplat să îmi vorbească.
L-am cunoscut după port. Purta bască.

Era comunist. Voia egalitate.
Deși recunoscuse, demult,
Că precum aude judecă.

Zicea că judecata Lui
E dreaptă, deoarece
Face voia Tatălui
Care l-a trimis.

Nu L-am crezut.

Mi-a cerut apă să bea, ca și cum apa
Era cel mai de preț lucru din viața mea.

Cred că voia să mă înfieze.
De nevastă sigur nu mă dorea.

Când fântâna nu are ciutură
Numai comuniștii vor
Ce nu pot avea!

Mi-a povestit despre mine. L-am ascultat.
Știam oarecum că ar fi putut scoate apă
Dezintoxicată de idealuri și vise,
De gânduri noi compromise
Din fântâna fără memorie
Săpată de un strămoș
Plin de glorie.

Nu l-am crezut.

Apoi mi-a vorbit despre cărțile din care nu am citit.
Avea dreptate din ce auzisem și din ce credeam.
Păream privindu-ne păsări căzând în neant
Cuvântul Lui în gând îmi părea nesfârșit.

Dar tot nu înțelegeam de ce mai m-a întrebat
Cum întrebarea lui era un motiv de uitat
În sufletul meu pe care îl cunoștea
Mai bine decât îl știa inima mea?

Mult mai târziu, peste o mie sau două de ani,
Am înțeles că mulți veneau la fântână
În miezul zilei să caute apa cea bună
Și așteptau Domnul să le ceară ceva,
Ca și mie oarecând din inima Sa.