1
pe străzi luminile s-au dizolvat încet în noapte
doar câteva pîlpâiri în câte un bloc mai îndepărtat
siluete rotunde zvâcnind în spatele câte unei perdele
cortina noastră cea de toate nopțile acoperind firav
o scenă spre care fluturi și țânțari nu contenesc să navigheze

2
sunetele vii ale nopții sunt mici păsări de pradă pentru timpane
cochilia zilelor zace în fiecare minut din beznă
părăsită, o femeie plânge ușor lacrimile îi cad peste o mușcată
din fereastră și umbra mea ca un câine se alungește spre pervazul ei
vrea să culeagă luna într-un gest de compasiune spontană

3
țin în mâini o fotografie
am găsit-o pe jos în gara slab luminată
bricheta de alamă căzută pe ea a lăsat
urme vagi de unsoare și chipul
pare acum venit de undeva din trecutul îndepărtat
un punct luminos pe fruntea unei fete frumoase
un zâmbet șters și ușor nostalgic îmi strivește amărăciunea
din ochii ei ca o mediterană
culorile ning peste puținii călători care iau trenuri de noapte

4
câte fețe ai văzut în compartimente
fiecare cu luciul ei nefiresc expresiv
lumi purtate în spatele fiecărei perechi de ochi
tot ce se poate spune despre tot ce există
stă îndărătul acestor pleoape obosite

5
timpul nu e dușmanul nostru
e doar o cabrare a trenurilor peste șinele moarte
o copulație nefirească strivind sub orgasme secundele
auzim uruitul sacadat al roților ca pe o muzică lentă
fiecare drum își are simfonia lui secretă
nu trebuie decât să ținem ochii închiși câteva secunde
atunci când inima ne tresaltă la trecerea prin tunnel

6
acoperă-ți ochii
privește-mă prin fanta rămasă
între degetele răsfirate
chipul meu îți va părea mai senin
ca o insulă în bătaia soarelui
când îl privești din acest unghi
cu pupilele obișnuite cu nopțile
și vei afla cochilia orașului - animal răzvrătit

7
un capăt nu e decât o haltă
un drum înfundat ascunde întotdeauna
un secret nu o spaimă nu un scâncet
apropie-te de mâna întinsă a unui cerșetor
mângâie cu privirea cutele șterse de vremi ale clădirilor
sparge un balon de săpun și un râset de copil
va exploda moale și va trezi dimineața din amorțeală
toate orele dezolante sunt o spumă groasă
în care ne curățăm gândurile chiar dacă pentru câteva minute
ne urâm mai intens ca în miezul unui orgasm

8
existența e gelatina din care ne făurim visele
la capătul ei totul se remodelează firesc
ca o trecere simplă dintr-o stare de agregare în alta
numai corpurile se sfiesc să continue
ca și cum cineva le-ar dezgoli printr-un gest ferm
și numai sufletul hăituit între coaste se bucură să evadeze
plutind ca un nor prin aerul moale lichefiant

9
prin fiecare gara în parte
orasele emana nostalgii
ce curg din cladiri ca o lava invizibila
invadând trenurile - conducte de vise
cu călători înstrăinați de lume
ajunge numai să-ți alegi destinația
și să pleci fără să mai privești înapoi

10
și la sfârșit gustul proaspăt al dezamăgirii
scufundând gingiile într-o amărăciune lipicioasă
atât cât să te trezești dimineața cu aceeași grijă
să te speli să mănânci să te îmbraci
și o dată ieșit pe ușă aerul tare al realității
să te lovească din plin ca o torpilă
rătăcită pe câmpul plin de răniți
în timp ce tu cauți cu înfrigurare
urmele camarazilor dispăruți în luptă