am gura plină de cuie ruginite
scuip cu ele trecătorii
dar ei le ridică și râd sarcastic
îmi compun o mină gravă
închid geamul mat
cuprind capul cu degete
descărnate și roșii
un cui mai zvâcnește în tâmplă
inima unui țipăt adormit
umbra îmi zdrelește genunchii
cu gheare de calcar, înmuiate-n venin,
se culcă în patul pe care-l împărțim
întorcându-mi spatele bătucit de ziduri
cu mâna îmi colorez fața în violet
amurgurile mi-au plăcut întotdeauna
lumina lor sălbatică, sângele zeilor morți
cântecul lupilor în iarna străvezie de frică
mai am o grămadă de cuie ruginite
risipite prin camera verde
ar trebui să calc apăsat pe ele
fachir al deznădejdii
mă culc peste umbră și-n somn
o mie de săgeți aruncate de trecători
nu mă mai ating, nu mă mai rănesc
zâmbesc și culeg mai departe
Comentarii
Sapphire -
"mă culc peste umbră...", da, una dintre ideile de forță ale poemului. Nu-i rău, dar parcă puțin prea supralicitată imaginea cuielor din prima și din cea de-a treia strofă. Altfel însă, cred că este una dintre cele mai bine "clădite" poezii citite la tine.
Thorkild -
Mulțumesc pentru apreciere! Mă străduiesc să păstrez nivelul, deși e destul de greu!