suntem cele două uși pereche
ale templului gol,
unde lumea vine ca la un spectacol de sine.
dezbrăcați, ne prindem coloana de tocuri, cu balamale.
(ne dăm mâinile doar din priviri.)
doar noi știm
mângâierea renascentistă a unui arc de vânătoare,
zbârnâirea unei săgeți niciodată eliberate.

legați la ochi,
printre noi trec pragul
cei ce lasă amprente pe pielea noastră cu trupurile,
separându-ne cu viața lor, cu somnul lor,
nedorindu-ne într-o singură umbră.

copile ce ne cureți cu salivă
cenușa din obraji încolțindu-ne întrebări,
răsai, copile, între noi,
apropie-te ca un aer cu două chipuri!
(este un experiment
de coregrafie a gândurilor.)
de pe un mal pe altul,
dumnezeu își numără zilele în straturi geologice.

la ușă, un câine latră la lună să iasă de după nori.
eu nu mai intru și nu mai ies,
ci dansez cu tine pe praguri,
oglindă căzătoare.