zumzăiau avioanele serii lăsând dâre prin văgăunile cerului mov.
mi se subțiaseră pașii de atâta colindat prin ostrov.

mă-ntrebam cum să urc prin inima lui grădină,
să-mi flutur visele peste flori ca pe o pelerină,

când bourul cu umbra lui argintoasă,
genele rare și lungi, copita cea mângâioasă,

întredeschise pleoapa vitraliu, nepăsător,
înaintând pe tăpșanul azuriu și sonor.

cobora viclean dintre meterezele norilor,
duhnind a povești din lumea comorilor.

să mă fure voia cu nici măcar un alint,
să-mi zidească pielea și oasele labirint,

unul fără de punct, oricâte puncte ar fi în penița cruzimii.
ești tăcerea fără punct! i-am strigat înălțimii.

dar el rumega iarba lumii tihnit, cu răbdare,
în mii de foale nescrise, neiertătoare.

l-am luat de grumaz, șoptindu-i o vorbă veche,
după ce l-am mușcat de-o idee pe după ureche:

cum ți-am mai tors platoșele!... și vânătoarea!...
când cu pace, când cu război, când cu zarea.

să știi că eu nu te vreau nici la grătar vreun biftec,
nici vreo zeitate lunară chandra din lemn de tec.

tu, bour lăptos, apropiindu-mi-te ca din pânza impresionistă,
cam ce știi tu de lupta anticomunistă?

sau de lumea fără cap? de-acei părăsiți copii?
și cum spuneai că-ți spune? din ce coridă vii?

cum mă aflu eu cam barbarofonă,
te-aș putea porecli boare de barcelonă...

dar tocmai când speculam mai strașnic,
înaintând pe drum cu sufletul totuși pașnic,

căci eram convinsă că vorbeam singură –
la masa văzduhului era doar o lingură –

de jur împrejur răspundeau doar copacii –
măceșul, afinul, salcia –, dar și macii,

doar ei giugiuleau pământul,
însemnau și ei în ritm cu vântul

(mâzgăleau și pe inima mea ceva:
cum or să le cadă petalele, fructele pe altundeva),

îl aud pe bour chicotind deodată într-o limbă moartă:
dar tu cine ești, măi, ceartă?

cu surâsu-n teacă, l-am prins de un corn pe loc,
iar el își închipui miraculosamente că vreau să mă joc.

și cum își mai îndoia genunchii peste hotare,
înclinându-mi-se ciruși în depărtare!...

cum își mai lăsa atunci spinarea peste câmpie!...
(fi-i-ar ea, ambivalența, să-i fie...)

cum îmi arunca iute scara și ghiventul,
înainte să prindă să ne fugărească derventul!...

*

pășesc din lacrimă în lacrimă pe umerii lui calzi ca prin mare.
ce magică spaimă, cum că aș fi prevestitoare.