Lunatice neliniști îmi cutreieră
Nervii-ntinși. Pe cine voi întreba
cum se împart aceste tărâmuri de ninsoare
și ale cui sunt ghețurile
și nopțile albe în care mă simt singur.
Căutați aceste gânduri și împrăștiați neliniștea
pustiul acesta fără nisip, clipele acestea obosite.
Departe așteaptă femeia bătută de ploile
însingurării și gestul ei disperat
de a se arunca în aer ca o pasăre,
și ochii ei frumoși sărutați
cu teama buzelor de moarte.
O sete uscată îmi ucide ultimul instinct
și noaptea e atât de rece. Nici nu mai văd
umbra frunții pierdută-n tăcere
unde voi găsi
himera unei case în care nu voi locui niciodată.