Am revăzut ieri ceea ce a mai rămas din casele de pe strada copilăriei mele. Părăsite, rând pe rând, generaţie după generaţie, de cei care le dăduseră viaţă şi sens, oamenii plecând spre civilizaţie şi confort. Copacii scheletici, întorşi spre cer cu crengile cerşind un strop de lumină sau de speranţă freatică; zidurile căzute la pământ gemând de dorul clipelor destrămate ale atâtor familii, fir ariadnic uitat într-un labirint în ruină; gardurile dărăpănate, în spatele cărora altădată înfloreau liliacul aspru ca piatra vânătă unduind sub pocalul cerului sau Mâna Maicii Domnului cu florile ei galbene ca untul tăvălit într-o tigaie încinsă şi cu mijlocul florii portocaliu-roşiatic ca luna despletită la primul pătrar. Ori glicina cea sfioasă, fâşie din albastrul inelat al cerului sau din vioriul palidelor amurguri. Am păşit cu grijă, ca şi cum nu aş fi vrut să trezesc dintr-un somn letargic pietrele. Am mângâiat nucul de pe marginea trotuarului din faţa casei mele. Nu ştiam sau nu voiam să ştiu care din noi este mai bătrân. Frunza lui era încă verde. Mirosind a iod presărat în pupila crudă a dimineţii. Trunchiul îi era arcuit puternic în aerul gălbui, păstos, macerat în mii de cristale de lumină. Toate îmi şopteau că el trăieşte şi va mai trăi mult de acum înainte. Strada fusese locul primordial al trăirilor noastre. Cu trotuarele din piatră cubică, sfărâmată pe alocuri, alternând cu pământul tare, ce devenea după ploaie un patinoar de lut pe care stabilitatea îţi era greu încercată. Treceam cu sfială prin acel sanctuar de amintiri şi simţeam cum din fibra fiinţei mele se ridicau din nou arpegii ce mă împresurau. Anotimpurile prin care trecusem, copil fiind, ca printre nişte porţi de cunoaştere, mă întâmpinau din nou pe strada copilăriei mele, asaltându-mă optic, olfactiv şi auditiv. Revedeam pe retina gândului cazanele de gunoi improvizate din cutii de carton, ligheane cu smalţul sărit, lăzi ieşite din uz împrăştiate pe la porţi. În care se odihneau ca într-un sarcofag domestic rămăşiţele zilei: o cutie de pateu, foi de ceapă, coji de cartofi, o lingură de lemn cu coada ruptă, pâine mucegăită, coji de ou pisate, un papuc cu talpa găurită, două sticle de bere în interiorul cărora spuma formase o peliculă de brâu alb, spongios, o pensulă fără păr, un ciob de oglindă, intestine de peşte încrustate în lapţii creponaţi, branhii uscate, o pungă de pufuleţi, coji de seminţe, trei gheare vinete de pui, un tocător de lemn spart pe jumătate, ziare rupte, o sticluţă de ojă folosită, pe fundul căreia se instalase o insulă gelatinoasă de rocă sângerie, câteva cuie ruginite, o bucată de şmirghel chelit de suprafaţa sa abrazivă, o piatră ponce, fără tegumentul poros folosit la înlăturarea jegului de pe călcâie, blacheuri rupte, cinci fire de liliac văduv de flori, ca un asfinţit de ametist, câteva tampoane de vată cu ţesătura rănită de un ocru stins, o mănuşă de cauciuc spartă între degete. Uneori, aceste comori inutile pentru om deveneau apanajul pisicilor şi al câinilor ce, ca nişte arheologi carnivori, îşi încrustau ghearele sau caninii în aceste rămăşiţe fără viaţă şi sens. Cişmeaua veşnic picurând de la colţul străzii. Picăturile ei ca nişte frunze lichide se evaporau de îndată ce mantia lor de cristale se sfărâma de trotuarul prăfuit. Atelajul lui Sică, geambaşul de cai, pe lângă care treceam mereu gândindu-mă că nomazi ai gândului ca şi mine străbat întinderile pământului sub coviltirul unei astfel de case mergătoare. Curtea lui era un avatar de miasme ce le inhalam cu plăcerea de a simţi în nări sălbăticia crudă a naturii. Mirosul de bălegar dospit, pe care bâzâia puturoasa muscă-de-cal, brun-roşiatică. Respiraţia vie a ierbii proaspăt cosite, strânsă de Sică în căpiţe de fân ca nişte căciuli brumării. Troscotul cu tulpina ramificată pe pământ, miriapod verzui, cules în padocul pentru porci. Praful inert, macerat sub copitele armăsarului lui Sică amuşinând zările, până departe, dincolo de gârla unde alţi ciorînglavi îşi spălau iepele de zoaiele zilei. Teiul d-lui Roman ca un castel medieval cufundat în zăpezi de flori primăvara. Primăvara când roiurile imperiale de albine cucereau redutele florilor, penetrând cu trompele lor harnice polenul zăcând ca o pulbere sfântă prin cămările corolelor. Varul ars de pe bidinelele fără păr prea mult, cu care se stropeau trunchiurile copacilor asediaţi de insectele lacome, ce urcau pe ei ca nişte cohorte de soldaţi ce luau cu asalt o cetate din lemn, inexpugnabilă. Zăpuşeala ce se prelingea de pe case şi oameni sub torida vară. Mirosul fetid de pe maidanul din spatele casei noastre, ce transforma împrejurimile într-un areal abiotic. Boarfe putrezite, de pe care vopselele îşi pierduseră identitatea precum verdele plin de viaţă al unei frunze ascunsă între paginile unui ierbar. Sobe scoase din uz şi burlane ruginite cu patina nobilă a fumului încrustate pe gâtul lor scorojit. Canapele soioase, cu arcurile rupte, iţindu-şi spiralele de oţel prin canafasul mucegăit. Gheme de blană nevinovate, pisoi cărora nici nu le dăduseră ochii cu care să soarbă din pistilul galben al luminii, înecaţi şi aruncaţi acolo de cruzimea unor congeneri pe care-i uram din suflet. Mirosul toamnei ce cobora din roşiile zdrobite pe sitele mari, de lemn, pe care rămâneau doar pieliţele fragede, lipicioase. Sucul purulent, ca o plasmă supurând, fiind transferat în ceaunele de aluminiu ce fierbeau pe pirostrii bulionul răspândind peste case un miros acru-dulceag. Pulberea cărnoasă a fructelor ce agonizau pe ramuri. Merele-bulgări de zăpadă ionatană, creţească, parmen-aurie. Perele-clopote, pergamute sau tămâioase, mustoase ca sânul primitor al mamei. Caisele-snop de lan galben. Piersicile acoperite de puf, ca nişte păpădii comestibile. Strugurii-piramide cu baza în soare. Căpşunică, ţâţa-vacii, tămâioasă, cu bobul verde, galben-pal, purpuriu, albastru sau roşu. Cu coaja ceruită. Atrăgând orchestrele de grauri şi legiunile de viespi ce transformau boaba de strugure într-o monadă hăcuită de parfum şi esenţă, din care ultimele picături sângerii se contopeau cu ugerul pământului. Strigătul atât de bine cunoscut al iaurgiului Selim, ce apărea spre seară purtând pe umăr cobiliţa cu farfurioare de pământ, în care strălucea iaurtul ca varul stins sau se legăna smântâna prinsă, ca o copcă de gheaţă. Mirosul înţepător şi aţâţător al tescovinei din care tata fierbea la cazan ţuica ce-i încălzea oasele şi visele. Îi lega limba într-un fel hazliu, făcându-l să pocească nume de oameni, împleticindu-i caraghios paşii pe poteca ce ducea spre casă din pivniţa ce ascundea cămara toamnei cu de toate. Când priponeam cu nările aerul acela iute, înţepător ca un ac de albină, ce plutea dinspre grădinile altor vecini ce ridicau şi ei nobleţea ţuicii la rang de virtute colectivă, atunci ştiam că nu peste multă vreme se va aşterne iarna la drum. Iarna care este cel mai mirific peisaj dintre toate pe care Bunul Dumnezeu l-a dăruit copiilor. Oamenilor, în general. Iarna lungă şi hămesită de nămeţi a copilăriei. Când casele păreau mogâldeţe sculptate în filigranul gheţii aspre, strălucitoare. Când torcea gura mereu lacomă a sobelor bătrâne şi a plitelor, în cuptorul cărora dovleacul copt se răsfăţa ca un cocon de beizadea şi viscolul se răstea pe la porţi, făcându-ne pe noi, copiii, să ne tragem mai cu folos sub plăpumile de lână ocrotitoare. Ori ghemuiţi în poala bunicii, ascultând cu ochii uimiţi la vorbe despre duhuri de pădure: balaur, Baba Cloanţa, necuratul, harpie, ielele, drăgaice, iezme, şoimane, vântoase, rusalii, inorog, leu-paraleu, mama-dracului, muma-pădurii, vidma-pădurii, moşul-codrului, Măgăoaie, Murgilă, Serilă, De-cu-seară, De-cu-vreme, Zorilă, scorpie, Sfânta Luni, Marţolea, sirenă, solomonar, spiriduş, moroi, pricolici, nălucă, Vasilisc, hidră, ştimă, ursitoare, Bate-munţi-n capete, Zgripţor, Zburător, zână, vâlva băii, nimfă, undină, rusalcă, zmeu. Plăsmuiri de basm ce jucau aievea parcă pe plita încinsă, în cuptorul căreia se tolăneau cartofii copţi, aşteptând să fie îmbrăcaţi în haină de unt gras şi grunji de sare. Ţurţurii brumaţi de la streşini, canafuri de stalactite apetisante, amintindu-ne de îngheţata pe băţ din zilele călduroase de vară. Îngheţată pentru care strângeam ban peste ban o săptămână întreagă. Dar iarna îngheţata era gratis şi sugeam din ţurţurii mustoşi, uitând că peste câteva zile amigdalele noastre vor deveni vulcan de puroi, ce ne necăjea zile întregi cu temperatură şi starea aceea de afagie nemiloasă. Toate alcătuiau o lume pestriţă, vie, sfâşiată adesea de certuri conjugale, al căror ecou se spărgea de acoperişul scund al caselor. Şi cerul, cerul ca o piele de Cordoba azurie, a cărui lucoare o aşteptam în fiecare dimineaţă pentru a fugi la joacă.