Țipă!
și gura mesteca aerul dens al tăcerilor
țipă, și palmele mă căutau asurzindu-mi carnea
țipă și avalanșa palmelor pustia spaima năucă ce-mi strangula liniștea
și-am țipat,
și izbăvirea s-a lăsat odată cu liniștea gâlgâită a plânsului
peste sân, peste gură și peste lume.
și am fost noapte
și luna suspina la capătul patului
mergi!
dar picioarele mele de lut
rătăceau duritatea și răceala pietrei
alungându-mi palmele înaintea genunchilor
dând viață colbului.
și-ncet încet am învățat a scrie zilele, una după alta
și am fost noapte și urmele pașilor mei
desenau orizontul.
ce-aștepți? fă ceva!
și-atunci mi-am agățat privirile în cuiul zilei
și mi-am lăsat mintea slobodă
călcând lutul proaspăt,
dându-i formă
și-arzându-l la ceas de taină
între o mistrie și o zidire
fabrica mea,
fabrica de vise
în care eu singur
eram artizanul ce cu râvnă executam și verificam
ca nici un vis să n-aibă defect,
să fie după chipul
și asemănarea creatorului
și am fost
și mai sunt...noapte…