De la ironism la postromantism
Felix Nicolau scrie despre volumul Dincolo de ironie şi ironism – plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo de Gorun Manolescu (Paideia, 2010) şi volumul semnat de Anca Mizumschi, Anca lui Noe (Humanitas, 2009).
Luceafărul de dimineaţă, Nr. 32 / 14 iulie 2010

De la ironism la postromantism

Felix Nicolau

Mai curând decât platoniciană, metoda de transmitere a idelilor filozofice aleasă de Gorun Manolescu este bruniană. Iată, avem şi noi un Giordano Bruno al nostru – să vedem dacă-l ardem pe rug sau nu.

Am putea să-l frigem niţel, ca să-l proiectăm în senzaţionalul moştenirilor culturale, căci cartea lui, Dincolo de ironie şi ironism – plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo (Paideia, 2010), răscoleşte lenevii mentale. PoMo este prescurtarea de la postmo¬dernism. Bănuiesc că asta a avut în vedere autorul, iar nu tribul indian din California şi nici argoticul american „porch monkey“ („maimuţă care stă la poartă“), folosit pentru copiii săraci hispanici sau afro-americani. Când scrie „unii clasici de marcă“, scriitorul se referă la Rorty, Baudrillard, Deleuze, Karl Popper etc. Dar, în fapt, la masa rotundă se aşază Socrate, Platon, Nietzsche, Kierkegaard, Wittgen¬stein, re¬prezentanţi ai fizicii de ultimă oră und so weiter. În felul acesta, cartea devine un manual de filozofie. Dar un manual postmodern – viu, dialogat, euristic, fără definiţii bătute în cuie. Aşa cum se cuvine să fie orice manual al epocii noastre, în care cei care mai gândesc – nu mulţi – au înţeles că ştiinţa face parte, şi ea, din mitologie. N-o să pot cuprinde aici toată efervescenţa ideatică a volumului, însă o să încerc să conectez mesajul lui la propriile mele preocupări legate de trecerea de la postmodernism la post-postmodernism.

Mai întâi, filozoful aruncă în joc discrepanţa între Haosul „obiectiv“ şi Hazardul Teoriei jocurilor, cu reazem cultural în „Loteria din Babilon“ a lui Borges. Şi prima scenă a piesei îl are ca protagonist pe Richard Rorty, americanul care a semnalat relativizarea adevărului redemptiv, mântuitor, şi trecerea de la o cultură filozofică la una literară. Gorun Manolescu îşi chestionează cu cerbicie partenerul de discuţie – răposat în 2007 – cu privire la implicaţiile acestui tip de cultură literară, „care s-a înălţat în ultimii două sute de ani“. Important este că a apărut un nou tip de intelectual, cel care găseşte salvarea „în relaţii non-cognitive directe cu alte fiinţe umane“. Mai precis, un intelectual cumulativ, care nu mai respectă pricipiul latin multum in parvo. El este într-o competiţie cu confraţii legată de asimilarea culturală galopantă. Şi, cum ştim, există două tipuri de asemenea gurmanzi culturali. Generaliştii, cu dietă diversificată, şi specialiştii, blocaţi într-o specialitate şi aflaţi mereu la „pândă bibliografică“ – cum ar fi zis G. Călinescu – de noutăţi în materie. Dintre aceştia e limpede că doar generaliştii sunt capabili de ironie şi autoironie, adică acceptă perspective largi, nefundamentaliste. Firul roşu al cărţii urmăreşte direcţia aceasta: anatomia mentală a intelectualului nedogmatic. De oricând şi de oriunde. O confruntare între cei de altădată şi cei de acum. Din care reiese că în toţi a fost prezent acelaşi arheu.
Iată înfruntarea între Ironist şi Metafizician. Primul nu construieşte sisteme, nu crede în „universalii“. Scolasticeşte vorbind, se declară un nominalist îndârjit. Pentru el, „vocabularele finale“ sunt flatus vocis. Căci, pe urmele lui Heidegger, Ironistul e conştient că limbajul nostru e contingent şi istoricizat, deci un instrument eficient, dar limitativ. Cum Rorty este directorul ironiştilor, el a absorbit în limbaj şi operele artistice, şi ele nişte artefacte ce încearcă să comunice sau să supra-comunice. Cine le fetişizează îşi construieşte un vocabular final, respectiv un nec plus ultra.

Când intră în scenă Nietzsche, formulările devin inteligente la modul spectaculos: „Cel dintâi căscat al raţiunii. Cântecul de cocoş al pozitivismului“. Uite-l şi pe Kierkegaard păşind în ring cu distincţii subtile asupra dialogurilor platoniciene. Când Socrate foloseşte vocabulare finale, atunci în spatele lui s-ar afla Platon. Când nu caută concluzii insurmontabile, este el însuşi. Dar există două tipuri de ironie socratică, dintre care unul este negativist. Şi, observă Gorun Manolescu – care aruncă tot timpul gaz pe foc -, se poate face diferenţa „între a vorbi ironic prin figuri de stil şi adevărata ironie a unui adevărat ironist“. Ironia aceasta ar fi o mască pusă pe chipul Nimicului. Este tragic acest lucru? Să te îndrepţi rachetă spre inima Nimicului, fără iluzii intermediare? Nici măcar iluzia poeziei conceptuale, trăită voluntar de Heidegger? Dar catafaticul se revarsă în apofatic, aşa cum vesteşte şi ultimul capitol al cărţii. Exact aşa cum Sfinţii Părinţi creştini îl descriau în termeni apofatici, adică negativi, pe Dumnezeu. Cam asta au desco¬perit şi fizicienii-matematicieni ai postmo¬dernismului: o dată ce te arunci în universul subcuantic şi subatomic, te întorci la mitologie, mai ales la cea Orientală. Or, Ironistul prevăzuse de mult că, închişi în tridimensionalitatea noastră funcţionărească, n-avem cum să ne adâncim priceperea mai sus de genunchiul broaştei.

Discuţia cu Baudrillard porneşte de la gradaţia faimoasă: se pleacă de la obiecte, se trece prin fenomene şi se ajunge la evenimente. Evenimentele survin într-un joc ale cărui reguli se schimbă mereu. Cum zice filozoful însuşi: „cuvintele merg mai iute decât semnificaţia“. Deci adio iluziilor de cauzalitate, determinism, logică şi alte teburi confortabil-belfereşti. La fel şi cu invazia informaţiei, care a scos în decor cultura. Acum noi trăim un „extaz al comunicării“ – nu contează ce anume comunicăm. De unde şi alunecarea din drama alienării. Jucăm o piesă minoră pe o scenă mondială.

Cum în partea a doua a cărţii invitaţii, zice-se, nu au mai venit, discuţiile se transformă în expozeu. O scurtă recapi¬tulare amin-teşte că nominaliştii, pe la 1300, împărtăşeau „opinia că logica are ca subiect ex¬presia gândirii şi în nici un caz gândirea ca atare“. De unde inutilitatea generalizării perceptuale. Trăim în plin arbitrar lingvistic şi suntem închişi în borcănele pe care cu emfază le numim personalităţile noastre. Sau, cum preciza Wilhelm de Occam, citat de autor, „existenţa universa¬liilor este tot atât de imposibilă, pe cât este de impsibil ca un om să fie măgar“. Ei, uite că la Shakespeare a fost posibil! Şi Deleuze va înregistra această smerire a pretenţiilor cognitiv-dominatoare ale umanităţii. După el, Evenimentul şi Singularitatea sunt efecte ale unui „Haos genial“.

Partea finală a cărţii este mai vie, căci e mai deschisă spre anecdotic şi literatură. Toa¬te argumentele filozofice prezentate până acum sunt descrise alegoric, cu tot felul de exemple, mai mult sau mai puţin culte. De pildă, Alice a lui Lewis Carroll participă la jocul caucusrace, un soi de crichet în care mingile sunt arici, iar crosele - păsări flamingo. Există mai multe asemenea jocuri absurde şi trăsăturile lor comune sunt: 1) gradul sporit de mişcare, 2) reguli imprecise şi 3) nu permit existenţa unui câştigător şi a unui învins. Deci nu sport profesionist, ci sportivitate.
Titlul anunţa o discuţie în marginea ironiei, dar şi dincolo de ea. Mai toate încercările importante de depăşire teoretică a postmodernismului au cerut abandonarea ironiei: performatismul, noua sinceritate, post-postmodernismul, manifestul poeziei europene etc. Întrebarea este dacă se pot face lucruri inteligente fără ironie – adică fără distanţare obiectivantă. Părerea mea este că nu. Însă poate că se va face trecerea de la ironie la ironism.

Este o carte care, dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a unei obsesii nu numai a autorului. Lăsând teren liber alteia pe care o simţim acum majoritatea dintre noi. Şi care, mai devreme sau mai târziu, va trebui şi ea să fie forjată. O „repetiţie“, dar „cu diferenţe“, cum ar zice Deleuze.

Alte cronici despre "Dincolo de ironie..." au fost semnate Victor Potra, Geo Săvulescu, Cornel Mărginean. Cartea a fost semnalată şi în News letter de filozofie editată de „Societatea Română de Fenomenologie” şi Centrul „Fundamentele modernităţii europene”

NOTA MEA (G.M.): Numai pentru membrii H. cartea poate fi obţinută în *.pdf, dacă e solicitată la [email protected]

*

Ceea ce seduce în poezia Ancăi Mizumschi sunt mai întâi titlurile, de regulă parafrazări inteligente: Anca lui Noe, Aurolanca, Iubesc, Doamne ajută neiubirii mele, Gru¬puri de suport pentru dependenţă, Iisus citeşte din ziar etc. Îţi fură ochiul şi-ţi magnetizează creierul.

Dincolo de titluri, nu e de găsit o inteli¬genţă de tip Mircea Dinescu sau, alta, de tip Florin Iaru. Sunt poeme limpezi, cu dicţie clară, nediscursive însă. În contrapartidă cu ce se întâmplă în poezia feminină tânără, unde sugestia criptică construieşte prin juxtapunere poeme rapide, fără fir roşu, Anca Mizumschi vrea să spună ceva, susţine mereu un punct de vedere. Arta ei se poate povesti, după asimilare.

Suntem în Anca lui Noe, Humanitas, 2009. Volum elegant, hârtie scumpă şi vignete în gri-cenuşiu, cu ilustraţii din altfel dina-micul colorist Vasile-Mureşan-Murivale, care aduce frescele din Capela Sixtină la gradul lor 0, adică le descompune în vectori spermatici. Mai întâi se ia apărarea poetului, fără argumente noi: „mai mult decât soldatul, poetul, care nici el nu are viaţă prea uşoară, fiind oştirea cu un singur soldat, are măcar dreptul său la blazon” [Oştirea cu un singur soldat].

În arta ei, autoarea pozează îndelung, de¬corul şi mimica fiind cele romantice - singurătatea şi inadaptarea: „cel mai bine mă pricep să fiu singură/aşa cum alte femei merg pe ca¬twalk/în plină lumină,/am devenit faimoasă pentru singurătatea mea/am poze cu singurătatea mea/pe care dau autografe” [În turneu]. Multe dintre asemenea poetizări lejere pe teme grave au farmec, dar n-au adân¬cime: se pleacă de la o idee interesantă, inspirată, care se diluează pe parcurs în versuri foarte transparente, predictibile. Aşa se întâmplă în Cimitirul eroilor, în care primele 7 rânduri conţin miezul poemului: „prietenii mei au plătit poezia cu viaţa lor/pielea lor a stat un timp/în faţă la casa scânteii/ca pielea jupuită a sfântului sebastian/ucis pentru toate lucrurile/în care a crezut”. După care se trece la poezia despre poezie, sau mai curând la cea despre scris şi scriitori. Situaţii de boemă exemplare: vin, poezie, femei plecate, singurătăţi, eventual un cântec şi repudierea de plano a realităţii pragmatice, fără referinţe precise. Până şi ideea dublului romantic este pusă la treabă într-o poetizare a tot şi a toate, într-un demers postmodern ce încă vibrează la cântecul de sirenă al şaizecismului: „trăiesc în pielea mea ca un travestit/în pielea altcuiva şi urc scările/ţinându-mă de mână cu anca mizumschi/o necunoascută pe care o agăţ în fiecare seară/în alt bar” [O necunoscută într-un bar].
Am senzaţia că poeta se ambiţionează să abordeze marile teme într-un registru dezinvolt, simpatic. Încearcă astfel să împace capra cu varza. Este posibil oare aşa ceva? Iacătă un poem dedicat lui Johann Gutenberg, despre litere şi text, fireşte: „dacă textul a murit/nu o să mai rămână nimic,/nici măcar acea foiţă de hârtie/în care mi-am învelit copiii/în timp ce le citeam din ea/mai multe povestiri până când/corpul lor mic lua formă de litere” [Spaţiu locativ]. Poezia este realitatea primordială a scriitoarei. În consecinţă, despre ea scrie cu predilecţie, dar fără analize şi tehnicităţi, ci pur şi simplu aşa, direct – POEZIA – ca o mantră. De fapt, referirea continuă la poezie asigură impresia de detaşare romantică de coti¬dian. Mai este o detaşare, însă, anume aceea de prăbuşiri interioare. Nimic nu trebuie să fie prea profund, prea abrupt sau prea obscur. Dispoziţie clasică în ambalaj romantic: „Autobuzele fură din timpul meu; staţiile lor cu tot cu/trotuare îmi trec pe sub tălpi, nişte scări rulante orizontale/care mă mută din loc în loc şi mă împiedică să mă afund/în poezie ca atunci când îţi intră tocurile în asfaltul topit,/la universitate“ [Bucăţi din Anca].

Şi totuşi, autoarea se grăbeşte să mă contrazică într-un text ca Biografism ulcerant, care mai că anunţă douămiismul, dacă ne luăm după titlu. Este mai mult o colecţie de concepte dispuse într-o structură gen teoria literaturii: „În Anca lui Noe planetele se aliniază pe aceeaşi axă: biografismul ulcerant al autoarei,/incizia sigură cu care sunt tăiate cuvintele şi preocuparea pentru un adevăr rostit/¬fără anestezie. Vocaţia Ancăi Mizumschi este «ulcerul hemoragic». Discursul poe¬tic/declanşează ieşirea din starea de letargie a cititorului, recâştigarea memoriei fiind/ rezultatul refluxului de supravieţuire pe care poezia îl poartă cu sine, alunecând/ scrijelitor prin viaţa celui care scrie”.

Cu alte cuvinte, Anca Mizumschi este o autoare mobilă şi versatilă, ieşind în pagină drapată exclusiv în stofă poetică. Pe de o parte, ea ţine să-şi încânte cititorii - pe care-i vrea numeroşi -, pe de altă parte, când simte că o pândeşte acuzaţia de „prea accesibilă”, scoate repede din ghiozdan cuvinte mari, teme şi concepte cu care face un joc de supratehnicizare. Întrebarea este ce aduce nou această poezie, dacă tot ne acuză Rorty că am evadat dintr-o cultură filosofică înspre una literară, că nu mai căutăm adevărul mântuitor, ci noutatea?

Mai echilibrat şi mai concav mi s-a părut volumul Poze cu zimţi. Parcă mai puţină străduinţă şi mai multă inspiraţie. Mai mult firesc, pe scurt. Iată un fragment din [melcul]: „Eu când îmbătrânesc mă strâng/în jurul meu ca o pilitură subţire/pe un pat de magnet/ moale şi total lipsită de ameninţare”.

Aştept de la Anca Mizumschi un al treilea volum, în care să depăşească stadiul actual al liricii feminine de la noi – cea de bună calitate, evident – măiastră la tehnică, dar prea obscură, prea programat delirantă. Ştiu că ea ne va scoate din impas.