Pe Andrei Codrescu, născut la Sibiu în 1946 și emigrat în 1966 în SUA după un periplu internațional îmi place să îl consider unul dintre „funcționarii” memoriei, un soi de agent secret, cu alibi în toată regula, departe de țara care tocmai se pregătea să îl ia cu tăvălugul. Dacă prin absurd, într-o bună zi o amnezie universală s-ar instaura ca o ceață peste amintirile sibienilor neaoși, Andrei Codrescu ar fi cel mai în măsură să poarte mai departe mărturia existenței acestui spațiu cosmopolit, care se pregătește să devină în 2007 Capitală Europeană, împreună cu orașul Luxemburg. Fără nici o plăcuță de avertizare la intrarea sa, Sibiul se poate spune că s-a înfrățit cu SUA prin Andrei Codrescu. Continuând dizertația în aceiași termeni utopici, presărați cu umor negru, permiteți-mi să afirm că în anumite circumstanțe de criză, cea mai propice metodă de conservare a valorilor se dovedește a fi exilul acestora.

Ca în toate lucrările sale, eseuri, poezie, analize socio-politice sau proză, și în „Candoare străină/ Alien candor”, Andrei Codrescu este tributar (Sibiului) copilăriei sale doar la nivel generic, total diferit de modul în care Ginsberg s-a alimentat în anii tinereții din plinătatea de evenimente locale și sentimentale ale Newark-ului, New Jersey. „Undeva, acolo, în lumea asta există ceva ce America nu va înțelege niciodată, așa că nu are rost să mai insist”, cam astfel se enunță atitudinea lui Codrescu despre țara sa de baștină.
„Am fost modificat ca un costum
Pentru-a cuprinde un bărbat cu mult mai mare.
Devotamentul și motive de spaimă susțin supradimensionarea
Ca niște grinzi într-o biserică simplă din Transilvania.”
(À Face)

Colac de salvare, grav mister al însăși ființei sale, România lui Codrescu este ținută sub obroc din motive de sănătate a ființei, și nu neapărat din rațiuni ce ar avea o cât mai mică legătură cu logica, iar atunci când conștientizează își oferă țara turistic și comercial publicului universal sub un displaz levantin. Andrei Codrescu nu și-a impus nici măcar o nanosecundă să nu comunice nimănui locul obârșiei sale, ci pur și simplu a considerat acest lucru o evidență atât de clară, încât, cochet și totodată eclectic și-a reprimat tendința de a se victimiza pentru a răzbate. (Îmi stă pe limbă să fac o trimitere la Paul Goma și am senzația că mi-am reprimat-o…) România ca matcă spirituală camuflată ocupă locul central în dezvoltarea ulterioară a marilor nume ale exilului românesc: Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu și nu în ultimul rând, Codrescu. Despre relația sa cu Cioran, Andrei Codrescu vorbește lapidar, ca un sfinx al cetății transilvane, scoțând în evidență ligaturile sufletești:
„E o întâmplare interesantă. L-am sunat pe vremea când eram la Paris. Am făcut rost de numărul lui de telefon și m-am gândit să-l sun. Firește că l-am salutat în românește. Mi-a răspuns în franceză: „Nu vorbesc limba aia“. Apoi m-a întrebat: „De unde ești?“. Și i-am zis că din Sibiu. „Ei, asta-i altceva atunci…“, și din momentul acela am continuat pe românește. Apoi ne-am și întâlnit, firește. Numai că atunci când ne-am stabilit o întâlnire, întâmplarea face că mi-am scrântit piciorul, încercând să fac skateboard pe placa fiului meu. Așa că a venit el la mine. Pe vremea aceea stăteam la etajul nouă și în ziua respectivă nu funcționa ascensorul și a urcat pe scări. Când a ajuns, soția mea l-a servit cu vin, însă nu a băut decât apă și, supărat fiindcă a urcat atât, nu a stat de vorbă decât cu fiul meu. Știa să vorbească la nivelul tinerilor. I-a spus tot felul de povești despre Sibiu…“.

În volumul de față, Andrei Codrescu își desăvârșește conceptul de patrie, prin metaforice reduceri la absurd și cinism interogativ, dovedindu-și încă o dată devotamentul față de beatnici:
“Tu, copil de grădiniță American, iei acasă trupul
mamei tale, părul ei pubian. Ce te faci
dacă mergi acasă și ea nu e?
O, copile, îmi pare rău. Dar ce ți s-a întâmplat?
De ce ești deodată atât de înalt? De ce porți pe umăr
rachete de baschet? De ce zice pe tricoul tău
HOMO AMERICANUS, cu litere mari cât norii?”
(Tristețe despletită)

Pentru Andrei Codrescu oricare loc pe continent este mai “acasă” decât America, dureros sentiment, câtă vreme elegii de această factură sunt scrise în limba și pe stilul epic al lui Whitman. Citind Iarna în Istambul, tu, cunoscătorule de poezie beat-rock vei resimți jalea gnoseologică din Us and them, dogmaticul cântec al singurătăților celor de la Pink Floyd.
“rămas bun fantezie neagră de emigrant,
tu care noaptea porți ochelari de soare
apărându-ți trupul migrator.
iernile noastre aici se întâlnesc.
tu faci păsările suportabile.”
(Iarna în Istambul)

“Black and Blue
And who knows which is which and who is who
Up and Down
And in the end it's only round and round and round”

Citind Candoare străină, volumul de poeme semnat Andrei Codrescu în paralel cu poemele lui Allen Ginsberg, similitudinile vor curge gârlă: nume proprii de bărbați, pe de o parte Lucien Carr, William S. Burroughs, Jack Kerouac, Herbert Huncke, John Clellon Holmes și Neal Cassady, pe de altă parte Ted Berrigan, Paul Blackburn, Joel Oppenheiner. Motivele poetice, nu puține la număr se ancorează cu disperare de raționamentele reci, în stil Whitman, respectiv Kavafis:

“America I've given you all and now I'm nothing.
America two dollars and twentyseven cents January
17, 1956.
…
You should have seen me reading Marx.
My psychoanalyst thinks I'm perfectly right”
(America)
**
*

“De opium avem nevoie nu de adevăr.
Asta doar facă suntem și suntem țintuiți moral de perete
cu o lance de aur. Sunt
țintuit de fruntea ta, Karl Marx, ca un
fluture pe o fustă”
(Manifest)

Atunci când Andrei Codrescu simte nevoia de a face o trimitere la Levantul ce îi strălucește la capătul imagistic al tunelului, atunci când spui “copilărie” și inexorabil trebuie să spui România, poetul sibian se crispează, în efortul său de a evita topografiile în favoarea universalității. Urmând discursul Ginsbergian, Andrei Codrescu reușește să vorbească despre fanteziile și sexul pubertății levantine pe un ton ce amintește mai degrabă de Kavafis decât de “dorurile” lui Ovidiu:
“Un toast pentru țâța asta. Și așa
urmă el,
un oraș care nu-i sexy e ca otgoanele care zac colo
în portul bătrân de la Marea Neagră
după ce toți lucrătorii docului au murit de sculament
& statuia lui Ovidiu înecată în praf aplaudă singură
la vreo anecdotă romană care-a plutit pân-aici dinspre țărmul turc.”
(Torpoare școlară)

În “Candoare străină”, “relegatul” Andrei Codrescu continuă poemele pontice ale lui Ovidiu, vorbind despre țara sa, enigmatic, precum Ovidiu atunci când face enigmatica trimitere la “error”. Un cântec și o greșeală. Un volum elegiac, o candoare relegată…