Femeia din rândul doi (VI)
Text postat de Mihai Hafia Traista
9.

Paporoteanu o găsi pe frumoasa Cornelia şezând pe blana de urs, în mijlocul dormitorului lui Pablo Ronişoreanu. Nu mai plângea demult, stătea cu genunchii strânşi la gură ca o statuie rară şi scumpă. Nici măcar nu întoarse privirea, poate credea că intrase Pablo, poate îi era indiferent, sau poate nici măcar nu-şi dăduse seama că cineva intrase.
Paporoteanu îşi privi nevasta preţ de câteva minute, fără să scoată nici un cuvânt, de fapt nici nu ştia ce să spună, după care privi spre patul răvăşit în care ea se dăruise celuilalt.
«Pentru că eu am vrut…», îşi aduse aminte de cuvintele ei şi simţi cum o căldură plăcută, amestecată cu gelozie şi durere îi coboară din stomac şi se opri între picioare întârindu-i penisul, aducându-l în stare de erecţie. Se simţi excitat ca niciodată.
Îl excita patul răvăşit şi gândul că acolo ea gemea şi se zvârcolea de plăcere în timp ce o penetra. Începuse să-şi imagineze diferite poziţii în care cei doi ar fi putut face sex şi nu s-a mai putut abţine. O ridică de umeri o întinse pe pat şi o dezbrăcă, ea se supuse fără nicio împotrivire, îşi desfăcu coapsele şi el intră în ea, acolo în dormitorul celuilalt, în patul în care cu câteva ore înainte ea se dăruise lui. Icni de plăcere şi se eliberă de toată tensiune acumulată.
Peste câteva minute ea stătea în faţa oglinzii şi îşi aranja părul răvăşit.
El o chemă:
– Să mergem!
Ea îl urmări supusă.

10.

– Aţi văzut cumva ieşind o femeie îmbrăcată în mov? întrebă pe agentul de pază, de
la poarta principală.
– La ora asta toţi părăsesc cimitirul, nu cred că vă pot ajuta.
Ieşi în stradă, trebuia să ocolească cimitirul ca să ajungă înapoi în staţia de tramvai de lângă poarta secundară a cimitirului şi avea puţine şanse să treacă pe acolo vreun taxi liber.
Ajuns în staţie, nu se urcă în primul tramvai, nu vroia să renunţe la ţigara abia aprinsă. Dar după ce termină de fumat îşi dădu seama că de fapt tramvaiul în care nu se urcase era ultimul din seara aceea. Enervat îşi mai aprinse o ţigară şi porni pe jos. Trebuia să meargă mult până la prima staţie de taxi, aşa că hotărî să traverseze parcul a cărui poartă era vis-a-vis de poarta cimitirului. Nu era chiar aşa mare, în cinsprezece minute îl putea traversa la pas lejer, iar dincolo de parc, în faţa hotelului întotdeauna stăteau câteva taxiuri.
Dar de abia păşise pe aleea principală a parcului când o zări din nou, deşi nu era aproape de el, îi recunoscu silueta la lumina albă a neonului, simţea cu sufletul că este ea.
«Ce făcea la ora aceea în parc?», îi trecuse fulgerător prin cap, poate acelaşi lucru ca şi el – a întârziat în cimitir şi a pierdut tramvaiul. Dar cum de nu o văzuse în staţia de tramvai şi pe unde ieşise din cimitir, că poarta secundară era închisă demult?...
Începu să alerge fără să-şi mai răspundă la întrebări, dar femeia coti la stânga, pe aleea ce ducea la chioşcul de fanfară. Atunci el hotărî să o ia pe scurtătură, sperând să ajungă înaintea ei la choişc. Alergă sărind peste tufişuri de arbuşti, de parcă-l alerga o haită de lupi, nu se opri decât în faţa chioşcului de fanfară. Dar fata nu se vedea nicăieri.
«Poate s-a răzgândit şi s-a întors înapoi, imediat după ce eu am luat-o pe scurtătură». Începu să alerge pe alee în direcţia din care trebuia să vină fata până ajunse pe aleea principală, dar în afară de o patrulă de poliţie călare nu zări pe nimeni.
Nu, nu văzuseră nicio femeie îmbrăcată în mov.
– Dar ce s-a întâmplat, vă putem ajuta cu ceva? se interesă poliţistul mai în vârstă,
probabil şeful patrulei.
– M-am pierdut de o cunoştinţă, atâta tot, am pierdut tramvaiul şi ne-am hotărât să
traversăm parcul.
– Probabil vă aşteaptă la ieşire, spuse poliţistul mai tânăr.
– Mai mult ca sigur, răspunse Luca şi mulţumind poliţiştilor se îndreptă spre ieşirea
din parc.

* * *
Merse până acasă pe jos, fără să mai apeleze la serviciul staţiei de taxiuri. La început a vrut să treacă pe la Pablo, dar s-a răzgândit, mai bine îl va suna cum ajunge acasă. Nu-l mai sunase. S-a făcut miezul nopţii, iar Pablo cu siguranţă era în pat cu una din noile sale cuceriri şi ar fi trebuit pe urmă să-i povestească cum romancierul Luca Dumbrăveanu aleargă după o necunoscută iar «când alergi după o necunoscută e ca şi cum ai alerga după o nălucă».
Îşi turnă unul după altul două pahere de coniac, le bău ca pe apă, de parcă i-ar fi fost sete. Îşi aduse aminte de Franz şi de femeia durdulie ce povestea despre un tânăr ucis de o nălucă. Îi plăcuse de Franz şi de povestea lui despre primul om care a fost bărbat şi femeie. Povestea se asemăna foarte mult cu cea a lui Platon, că la începutul creaţiei exista o singură fiinţă scundă cu un singur trup şi un gât, dar capul avea două feţe, fiecare privind în altă parte. Ca şi cum două făpturi ar fi fost lipite spate în spate, cu două sexe opuse, cu patru picioare şi patru braţe. Zeii greci, după cum susţine Platon şi-au dat seama că făptura cu patru braţe era foarte puternică iar cu cele patru picioare putea rezista la mers şi putea alerga repede, iar în plus mai avea şi două feţe, deci era vigilentă permanent şi nu putea fi atacată prin spate.
Probabil cel mai primejdios era că avea două sexe diferite şi nu avea nevoie de nimeni pentru a procrea, sau a-şi satisface dorinţele. Atunci Zeus a tăiat cu un trăznet în două făptura aceea creând din ea bărbatul şi femeia.
«Şi de atunci atât bărbatul, cât şi femeia sunt în veşnica căutare a celuilalt, aşa să ştiţi!»
Câtă dreptate avea Franz. Fiecare bărbat măcar odată în viaţă alergase după o femeie, aşa cum alergase el în această seară, mai bine spus noapte.
Dintr-o dată simţi o puternică senzaţie de ridicol. Alergase după o nălucă...
Destul! Trebuia să se oprească... Aici şi acum! Va bea încă un pahar de coniac şi se va culca fără să se mai gândească la ea, iar mâine chiar dacă Pablo îi va spune cine este, nu o va mai căuta.

11.

După ce ieşise din cabinetul medicului Paporoteanu, pe care-l anunţase de unde-şi poate recupera nevasta, Pablo Ronişoreanu trecuse pe la bibliotecă şi o invită pe fata de la ziare la un club. Acceptase din prima, cum s-ar spune, spre marea lui dezamăgire.
Cinară într-un restaurant select după care se mutară într-un club unde au băut cokteil de fructe şi dansară până după miezul nopţii.
El o sărută de câteva ori pe gură, o mângâie pe sâni, iar ea îi masă sexul întărit. Excitat, îi propuse să meargă la un hotel.
– Dar de ce nu mergem la tine acasă? întrebă fata.
– E mai bine la hotel, îi şopti.
– Eşti căsătorit?
– Tot oraşul ştie că Pablo Ronişoreanu e burlac, râse.
– Atunci ai pe cineva acasă, spuse fata.
– Mergem altădată la mine, încerca să o liniştească.
– Ori mergem acum, ori nu mai mergem niciodată.
Ce era să facă? Îi era teamă că o vor găsi pe frumoasa Cornelia în mijlocul camerei.
Fata plecă supărată şi îi spuse să nu încerce să o mai invite undeva, iar el îşi luă o cameră
la hotel unde îşi făcu duş şi se masturbă îndelung, fără asta simţi că nu ar fi putut adormi.

12.

Luca Dumbrăveanu se trezi lac de sudoare, deschise ochii, dar îi închisese repede la loc. Visase un vis atât de real, încât nu ar fi vrut să se mai trezească. Se făcea că femeia îmbrăcată în mov venise la el. Dar nu sunase la uşă, ci parcă lunecase ca o nălucă prin uşa închisă şi intră în dormitorul lui frumoasă şi tristă începând să se dezbrace.
El o dorea foarte mult, mai mult decât şi-ar fi imaginat, dorea mult să o îmbrăţişeze dar i-a fost frică, se gândea că dacă o atinge ea o să dispară...
Dar ea veni goală alături de el în pat şi începuse să-i dezmierde cu limba corpul. Lucrurile din dormitor începuseră să-şi schimbe culoarea, totul devenea luminos, strălucitor, orbitor... pe urmă au început să dispară treptat, iar el căzu într-un fel de transă...
A penetrat-o cu tandreţe şi violenţă, ea gemea plăcut, gemu şi el, gemeau împreună, ori de câte ori ajungeau la orgasm, asudau se odihneau şi o luau de la capăt era o agonie dulce din care ar fi dorit să nu se mai trezească. Şi totuşi s-a trezit.
Era doar un vis, gândi deschizând ochii şi dintr-o dată încremeni... Pe fotoliul din pielea albă era aruncată parcă în grabă o rochie mov, era un contrast plăcut.
«Rochia ei! Deci nu a fost un vis...»
Dar atunci unde este, căci lângă el nu era nimeni. Se ridică din pat şi zări în mijlocul dormitorului o pereche de pantofi de damă. În acelaşi timp se auzi din baie cum cineva dăduse drumul la duş.
Zâmbi fericit apropiindu-se de uşa băii, ezită un pic şi în cele din urmă apăsă clanţa deschizând uşa şi scoţând un urlet de groază se prăbuşi la podea...

13.

Dacă ar fi fost la el acasă, Pablo Ronişoreanu cu siguranţă ar mai fi zăbovit în pat, dar fiind la hotel, era nevoit să se trezească. Trebuia să treacă pe la un editor care nu îi era chiar simpatic.
– Ia mai dă-l în mă-sa, spuse căscând şi deschise televizorul.
«Azi dimineaţă în jurul orelor cinci a fost găsit mort, în apartamentul său scriitorul Luca
Dumbrăveanu în vârstă de patruzeci şi doi de ani, se pare că moartea a survenit în urma unui atac de cord. Vecinii săi auzindu-l strigând au sunat la 112 şi au forţat uşa apartamentului, din păcate medicii ajunşi la faţa locului au constatat decesul scriitorului...»
Daduse pe alt post unde Gheorghiţă Tudorescu vorbea de greaua pierdere pe care a suferit-o literatura română prin moartea romancierului Luca Dumbrăveanu.
– Ce Dumnezeu! strigă speriat şi începu să se îmbrace.

EPILOG

La înmormântarea lui Luca Dumbrăveanu fotograful Dragoş Ionescu, îl căută pe Pablo
Ronişoreanu şi îi întinse un plic.
– Mi-ai cerut fotografii de la lansarea cărţii lui, spuse Dragoş arătând cu capul spre
sicriu.
– Ah da, vroia să le vadă deoarece îi plăcuse o femeie îmbrăcată în mov care şedea
în rândul doi, între madam Cimpoieru şi Victor Zurbăgeanu, sper că ai făcut poze cu redactorul şef?...
– Ha-ha-ha, râse scurt fotograful, au şi fost publicate în numărul de ieri şi de azi, cum
de nu ai văzut?...
Pablo ar fi vrut să-i răspundă că nu citeşte cotidianul condus de Zurbăgeanu, dar se răzgândi şi deschise plicul. În toate fotografiile scaunul între madam Cimpoieru şi redactorul şef Zurbăgeanu era gol.
Simţi cum îi trec fiori pe şira spinării, dar revenindu-şi repede se apropie de Victor Zurbăgeanu.
– Îmi aduc aminte foarte bine! Nu, nu stătea nimeni între mine şi doamna Cimpoieru,
chiar am vrut să-l invit pe Albiceanu de la radio, dar m-am gândit că doamna îl ţine ocupat pentru cineva, deorece îşi pusese geanta pe el.

* * *
Se îndreptau toţi spre poarta cimitirului, în urmă rămânea mormântul împodobit de coroane mortuare al celebrului scriitor Luca Dumbrăveanu.
Pablo Ronişoreanu se întoarse şi privi înapoi, pentru o clipă i se păru că vede o femeie îmbrăcată în mov stând lângă mormânt. O femeie frumoasă şi tristă...

Sfărşit.