Cu puţine zile în urmă mi-am serbat ziua de naştere numai că am serbat-o de două ori, odată sâmbătă şi a doua oară marţi. Dar marţi, după tot ritualul aperitivelor, al chinului suportat de mine la căldura grătarului, după clasicul”mulţi ani trăiască”, lălăit de surori, cumnaţi, copii şi soţie, urmat de tort şi şampanie s-a lăsat cu privitul la poze.
Nu a fost ceva forţat sau premeditat, a fost aşa, că aşa a venit!
M-am detaşat un pic din atmosferă şi, gândind la noţiunea de fotografie, am baletat mental peste vremea lui Aristotel şi peste alchimişti, chiar şi peste Herschel şi Niepce.
Din 1839, când J.M Daguerre a prezentat invenţia şi până astăzi fotografiile ne-au umplut existenţa.
Fotografii din natură, cu persoane, de familie, realizate la diferite evenimente, cu animale, din avion sau din satelit, de pe loc sau din mişcare, pentru memorie, ştiinţă, spionaj sau artă, ele ne-au devenit indispensabile.
Ponderea cea mai mare, dintre fotografiile pe care le am, este dată de cele alb-negru, ceva mai puţine color, şi mai puţine sepia dar cele mai multe realizate digital.
Priveam fotografiile pe hârtie lucioasă sau granulată şi alb-negrul sau chiar cele sepia, mi-au readus nostalgia evenimentelor din imagini.
Cu ce ocazii facem fotografii?
La naştere şi la moarte subiecţii fotografiaţi nu sunt întrebaţi dacă vor să figureze în poze.
La copiii mici se urmăreşte să fie prins în imagine şi sexul, aşa, ca atunci când vor fi adulţi să se vadă şi ei cum arătau.
Taţii de băieţi imortalizează sexul celui care îi va duce numele mai departe, iar mama să poată exclama în intimitate:”e frumos cum eram eu, mică!”Mai pot divaga dar nu este cazul.
Botezuri, cununii, odihnă la băi, călătorii pe munte sau ieşiri la mare, în ţară sau în afară, dorim să imortalizăm clipele plăcute.
La munte sau la mare, în imagini omul este mai mic dar este prezent în peisajul impresionant.
În călătoriile din afară avem grijă să se vadă un nume de autostradă, o faţadă de monument, un marcaj al unui meridian sau a unei paralele.
Pozele cu maşini, iahturi, avioane etc. nu-mi fac plăcere aşa că nu voi scrie despre ele.
Poza de pe buletin ne arată un început de adolescenţă, ca apoi, poza de la absolvirea a 8 clase să marcheze trecerea spre fotografia adolescentului frumos, prin tinereţea lui, sau chiar frumos cu adevărat.
Fotografia ne arată tânărul ce poartă în ochi bucuria celui ce a scăpat din liceu, celui care a luat Bac-ul, celui care pleacă în viaţă.
Fotografia de grup are viaţa ei, personalitatea ei.
Grupurile pot fi mai mici sau mai mari, în excursii, la petreceri şcolare, la absolviri, la diverse cursuri, la căsătorii.
La divorţuri nu se fac poze!
Mai sun fotografiile acelea reci ale fotografilor de la medicina legală, fotografii ce ne arată un detaliu sau un ansamblu, cu cinism, cu răceală.
Nici fotografiile artistice, realizate de profesionişti, nu le iau în calcul.
Mă simt tentat să divaghez despre munca, riscurile, pasiunea şi harul acestor fotografi dar nu o voi face.
Se întâmplă să dorim să facem o poză în care să putem arăta lumii cum am vrea noi să fim sau ce vrem să scoatem în evidenţă. Bărbaţii, cu bustul gol(mai nou şi femeile), îşi încordează torsul şi abdominalii, sug burta, încordează bicepşii, aşa ca şi când aşa sunt ei de la natură, reliefează muşchii picioarelor, ca într-o stare izometrică stupidă, şi sunt gata de declic.
Femeile îşi trag umerii spre înapoi de parcă ar fi o caravelă, trag aer mult în piept să mai ridice ce se poate ridica, îşi arcuiesc gâtul şi coapsele, neuitând să facă genunchi, să se vadă glezna fină şi sunt gata pentru poza din care ar trebui, la final, să te privească o divă, plină de nuri.
Accidental, dacă apucăm să ajungem la a publica o carte, ni se poate solicita o fotografie pentru copertă.
Dacă avem o fotografie mai veche, în care eram mai tineri, mai puţin ridaţi, o oferim pe aceea. Dacă nu găsim nici un portret, care să arate satisfăcător, vom poza, ca nişte oameni de litere ce urmează să fim, dar va trebui să părem intelectuali şi aici este o problemă. Poziţia cu profilul şi capul sprijinit în palmă, la femei, şi cu degetul sprijinit de tâmplă, la bărbaţi, este cam desuetă şi nu prea se face dar nu excludem total ipostaza.
Poza tip paşaport, pentru copertă, o eliminăm din plecare şi optăm pentru ipostaza „într-o ureche”. Dar şi aici subconştientul ne joacă o festă.
Un profil, o bărbie, un nas, un contur de buze, sunt elemente pe care, uneori fără voia noastră, încercăm să le scoatem în evidenţă.
Cele mai reuşite fotografii rămân fotografiile realizate instantaneu la petreceri, în excursii, pe stradă.
Pozele color au, pentru mine, o doză de artificial, de calp.
Spre vârsta a treia, după ce ne-am asigurat că avem un loc de veci, după ce l-am îngrădit cu clasicul gard de fier forjat şi eventual am amplasat la capatâi o cruce de marmură sau de mozaic, pe care am pus pietrarul să scrie numele, anul naşterii şi am lăsat posibilitatea celorlalţi să plătească, măcar atât, pietrarul să scrie data decesului, ne cutreieră şi gândul unei poze.
Fotografie sepia sau color, pe marmură sau porţelan?
După ce trecem de această dilemă apar alte câteva întrebări: să fiu singur în poză sau cu ea? Să fim mai tineri sau pe la vârsta asta?
Şi dacă pun o poză cu noi tineri să punem poza aia în care ne sărutăm? Să stăm unul lângă altul imobilizaţi, ca în ghips? Să fim îmbrăţişaţi?
Pentru orice opţiune am marşa, poza va fi pe porţelan şi probabil că va avea margine aurie.
Dar până atunci mă dezlipesc de aceste rânduri şi voi face câteva fotografii.
Am în vedere un măr verde căzut din pom dar suspendat de la sol de un cârcel drăgăstos al unui vrej de castravete.
Acum va trebui să găsesc şi un titlu la această fotografie.
Lângă chioşcul în care se petrece aniversarea mea creşte un măr care, pe la colţul chioşcului, sub greutatea fructelor, a coborât o creangă până printre nişte flori de regina-nopţii.
Tot acest tablou este întregit de răsucirea tandră a unei spirale din perdeaua de zorele.
Vă zâmbesc, ca la poză, tuturor celor ce au avut răbdare cu aceste rânduri şi aştept să declanşaţi aparatele de fotografiat.