"Gândirea și practicarea istorică a culturilor-monadă pot fi depășite, pot fi făcute să nu mai apese,
ci să devină… ca un altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare și rezonanță….
Astfel, se creează un fel de spațiu gri, un spațiu de întâlnire, un spațiu de împletire, un spațiu încă
fără un stil dominant. Dar un spațiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntâlnită până acum. Două
valuri care se sparg unul în celălalt, lăsând în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spațiu
beneficiază România. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amândouă o dată." (
Daniel Sur, 'A treia cale', NOEMA, vol. IV, 2005)

*

Autohtonismul (curentele acestuia: Semănătorism, Poporanism, Gândirism), Dacismul și
Ortodoxismul sunt numai puncte de vedere particulare pe baza cărora poate fi caracterizat
contextul cultural românesc. Matricea stilistică, propusă de Blaga și particularizarea ei sub forma
Spațiului mioritic este un punct de vedere integrator, care include pe cele menționate anterior
și nu numai. În plus, el se dovedește - așa cum se va sugera - și suficient de flexibil și extensibil
pentru a putea îngloba noi determinări.

*

"Ipoteza, la care vom recurge pentru a lămuri anume fenomene stilistice, este că inconștientul
uman atribuie spațiului structuri și forme determinate în asemănare cu indeterminația și
plasticitatea capricioasă a spațiului și timpului pe planul sensibilității conștiente" (Blaga,
’Trilogia culturii’). Aceasta este ipoteza de bază de la care autorul pleacă pentru a forja conceptul
de «Matrice stilistică». În acest sens, se arată că o comunitate care locuiește, din timpuri
străvechi, într-un anumit areal geografic, reflectă, în inconștientul său colectiv, anumite
caracteristici topografice ale arealului respectiv, precum și caracteristici sociale și religioase,
de ordin istoric tradițional, ale comunității respective. În acest mod ia naștere un areal
geo-cultural care înglobează, în inconștientul colectiv, nu numai
caracteristicile geografice și de mediu ci și tradițiile. Arealul geo-cultural este numit de Blaga
«Matrice stilistică».

A spune că un arealul geo-cultural este identic cu un areal geografic, constituie nu numai o
simplificare inacceptabilă, ci un mod absolut eronat de a identifica un astfel de areal. În plus, un
factor deosebit de important ce caracterizează o Matrice stilistică, este timpul psihologic al
unei comunității geo-culturale. În paranteză trebuie amintit că timpul psihologic al unui subiect
uman, individual sau colectiv, nu se identifică niciodată cu timpul fizic. El, timpul psihologic, este
un rezultat al unui tipar de percepție subiectivă, format de-a lungul istoriei, pe baza complexului
de factori care formează tradiția. Astfel, o Matrice stilistică devine un complex
spațio-temporal colorat și individualizat de tradiție. "Teoria noastră despre orizontul spațial
[și temporal] al inconștientului…explică întâi - de ce în unul și același peisaj pot să coexiste
culturi cu sentimente spațiale [și temporale] diferite, și al doilea - de ce în peisaje, de conformații
și profiluri cu totul diferite, poate să se mențină indefinit în timp o cultură de o unică și
permanentă viziune spațială [și temporală]" (Blaga, op. cit.). Iar cele spuse anterior sunt ilustrate
de exemplul Ardealului: "În căutarea exemplelor nu trebuie să mergem mai departe decât până în
Ardealul nostru…În acest peisaj, de mari focare și dense interferențe spirituale, poporul saxon
[care s-a format ca unitate/comunitate geo-cultuală în alt spațiu geografic n.m. G.M.] rezistă de
sute de ani alături de cultura populară [autohtonă] românească" (Blaga, op. cit.).

*

Din particularizarea Matricei stilistice la specificul românesc, rezultă ceea ce Blaga numește
«Spațiul mioritic».

Caracteristicile Spațiului mioritic sunt identificate plecându-se de la doina populară. "Doina
posedă, ca fundal…plaiul. Plaiul, adică spațiul cu anume posibilități ritmice: un plan limitat, înalt,
scurs în vale, cu zare închisă, și dincolo de zare iarăși piept și vale la infinit….Doina și balada
noastră au rezonanța specifică a infinitului ondulat….Sufletul românesc, care se simte acasă la el
numai pe plai, are un mers, care-i aparține și-l diferențiază. Mersul acesta e un ritmic suiș și
coborâș" (Blaga, op. cit.). Și, mai departe, apare un important factor de tradiție socială, cel al
transhumanței, care se îmbină organic cu peisajul ondulat: "Căci orizontul spațial inconștient
dat românului, oriunde s-ar fi găsit, include nostalgia plaiului. Această nostalgie neînduplecată a
purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaților, de la apa Dunării până
în Maramureș, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; și tot așa pe toate plaiurile
iugoslave și până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul
satisfăcea apetitul unui orizont inconștient" (Blaga, op. cit.). Pe baza acestui citat precum și din
comparația pe care Blaga o face între fermele occidentale (din Elveția) - de un urbanism și
industrialism tradițional (tradițional care pare a nu se întinde dincolo de Evul Mediu n.m.,
G. M.) - și satele românești - păstrătoare de tradiții ancestrale (care, probabil - aproape sigur - nu
se vor pierde nici prin transformările cerute de momentul actual n. m., G. M) - apar cu pregnanță,
în matricea Spațiului mioritic, elemente certe de autohtonism. Un autohtonism însă mult mai de
substanță decât cel promovat Semănătorism și Poporanism, care rămân la aspectele superficiale
ale unui anumit specific național. În ceea ce privește Gândirismul cu accentele sale Ortodoxiste el
va transpare din latura religioasă a Spațiului mioritic, așa cum se va arăta în continuare.

*

Din Matricea stilistică a Spațiului mioritic nu putea lipsi dimensiunea temporală specifică.
Blaga identifică trei tipuri de timp psiho-cultural, puternic marcate de tradiția religioasă (Blaga, op.
cit.):

1. Timpul-havuz;
2. Timpul-cascadă;
3. Timpul-fluviu.

Dintre acestea, interes deosebit îl prezintă, din punctul de vedere al Spațiului mioritic,
timpul-havuz și timpul-fluviu. "Timpul-havuz este orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin
excelență spre viitor…Timpul-havuz, de exemplu îl întrezărim ca fundal sau perspectivă secretă a
culturii și religiei ebraice" (mesianismul). El pare a fi specific și creștinismului catolic și protestant,
deschise constant spre progres și înălțare spre divinitate. Timpul-fluviu își are accentul pe
prezentul permanent….Prezentul, de ieri, de astăzi, de mâine, e privit de fiecare dată ca existând
pentru sine, sieși suficient". El este specific, după Blaga, creștinismului ortodox, deci și
Spațiului mioritic. Este o așteptare continuă ca divinitatea să se reveleze. "Ortodoxia a adoptat…
părerea că credința trebuie să crească în om ca o floare și să prindă prin puterea ei proprie, ca un
descântec". În acest mod, în cadrul Spațiului mioritic, este inclus și valorificat Ortodoxismul,
într-un mod mult mai profund și organic decât cel propus de Gândirism. Revenind la timpul-fluviu,
un astfel de timp pare a fi specific - deși Blaga nu menționează acest lucru - și culturii Extremului
Orient de care autorul nu este străin (conform lui Sergiu Al-George, ’Arhaic și universal’, cap.
Structuri antinomice la Blaga și accepția indiană a metaforei). În același timp însă, în contextul
cultural al Extremului Orient , se regăsește și timpul-havuz, de ascendență spre Divinitate.

Aici apare un lucru extrem de interesant, și care demonstrează caracterul deschis, integrator, al
Matricei stilistice, în general și al Spațiului mioritic, în particular. Și anume că, deși Blaga ia
în considerare numai melosul popular românesc (doina și balada), în Matricea stilistică a
Spațiul mioritic se poate include organic și plastica sculpturală a stâlpilor de pridvor sau de
biserică din folclorul nostru care conduc la ideea Ascensionalității spre Divinitate.
Ascensionalitate specifică religiei monoteiste precreștine din spațiul Carpato-Dunărean
Traco-Dacic-Getic, în cadrul căreia, prin jertfă umană se trimiteau soli la Divinitatea Supremă:
Zamolxe. Avem și aici ocazia să constatăm caracterul mult mai profund în care Dacismul poate fi
integrat în Spațiul mioritic, comparativ cu modul superficial în care este privit un astfel de Dacism
de către Vasile Pârvan prin opoziție cu caracteristicile trace. Și poate, în acest caz – cel puțin
aparent - Spațiul mioritic ar trebui să capete o altă denumire. Cel puțin aparent, dacă nu am
putea interpreta acceptarea senină a morții, de către ciobanul mioritic, drept o auto - jertfă umană
în vederea comuniunii cu Divinitatea. Iar o astfel de Ascensionalitate își găsește cea mai fericită
expresie în Coloana infinitului a lui Brâncuși (Sergiu Al-George, op. cit., cap. Comentarii indiene la
opera lui Brâncuși). Coloană a infinitului care «înalță» Spațiul mioritic ondulatoriu de pe
orizontală, pe verticală, unind, în fiecare punct al prezentului continuu, Cerul cu Pământul,
formând astfel un șir infinit de cruci într-o nesfârșită rugă. În acest mod, spațiul nostru cultural
pare a tinde spre o sinteză a Occidentului cu Extremul Orient (având în vedere și poziția noastră
geografică) și astfel spre un început de manifestare universală a specificului culturii noastre.
Universalitate ilustrată, începând din secolul trecut, de un Brâncuși și Eliade.

*

Ar fi interesant de cercetat modul în care s-ar putea integra, în cadrul specificului Matricei
(noastre) stilistice, «balcanismul» (mult mai apropriat geografic - ca, de altfel, întreg
Orientalul-mijlociu - decât Extrem-orientalul), mergând pe filiera, deschisă în creația cultă,
de Anton Pan, ajunsă la maturitate prin cei doi Caragiale (Ion Luca și Matei) și Ion Barbu și
continuată de Leonid Dimov, Șerban Foarță și Mircea Cărtărescu. În acest fel s-ar putea explica
și universalitatea pe care a căpătat-o opera lui Eugen Ionescu