îmi spuneai să lăsăm tragedia
prostia noastră mioritică bocitul
și mai ales poezia
cuvintele cu înțelesuri duble
durerea perfectă ca o gheară în coșul pieptului
îmi spuneai să îmi adun gîndurile ca niște măruntaie risipite pe dalele albe
într-un film de mel gibson
să nu caut pretexte sau justificări plauzibile
și plăcerea aruncatului în sulițe
îmi spuneai despre torțele stinse care fumegă o noapte întreagă
înecăcios îmbîcsindu-ne așternutul
cu fulgi negri îngeri de catran
îmi spuneai rîzi bărbate nu există arcadia
te-ai lipit cu spatele de cer deasupra mea
dar nu ești dumnezeu
nici măcar pentru mine femeia de aur
îmi spuneai acea platitudine genială
cu încearcă să mă uiți
ca și cum n-am fi fost decît
două numere de telefon două adrese de email
două amintiri inevitabile
îmi spuneai rîzînd ca o copilărie pierdută ireversibil
despre încarnarea noastră inutilă
iar eu te simțeam ca un aer tare irespirabil
înainte de a muri pe nanga parbat
fără să știu dacă te-am atins vreodată