nu m-am putut niciodată scălda de două ori în apele aceleiași femei
doar ea a spus diamant pe diamant va tăia
inima ei este un planetariu
odată intrați oglinzi vă vor arunca într-un ecou de cioburi
ca și cum mii de fotografii lipite una peste alta
ar isca un vacarm infernal în urechile obișnuite cu liniștea

în mine aceeași femeie despărțită printr-o secundă
printr-o altă secundă
o continuă trecere dinspre ape limpezi către ape adânci
înot cu trupul crestat de unghiile ei
de parca aș relua aceeași partidă de șah
cu o ultimă necunoscută
oare câte variante mai am de traversat ca să obțin victoria?
și acest râu care trece prin mine este tigrul sau eufratul?

sau mai degeabă un fel de styx în care ea s-a scăldat
sufletul meu ca o statuie ecvestră
încremenind între două cuvinte de alb
cine e negrul?