Poate în sfârșit am aflat motivul trecerii mele prin lume. Ori asta, ori am luat o hotărâre. Și spun hotărâre, nu avânt. Sunt sătulă! Da, sătulă să mă tot mint afirmând că știu ce caut aici, sătula de schimbări fără de timp, de minciuni fără picioare. Poate voi urma săgețile către tine călărind un tunet. Te va trăsni până să ajung. Vei simți luciditatea vaporilor de lut ai minții mele. Îmi vei urmări filmul gândirii. Îmi vei citi fanteziile. Mă vei vedea pe o plajă, într-o rochie albă, cu părul purtat de vânt, mă vei dansa, mă vei săruta, mă vei îmbăta cu fericire, pasiune și dorință. Mă vei arunca în mare, udându-mi temerile, aruncând spuma valurilor peste definiția lui “eu însămi”. Mă vei purta spre tine, dezbrăcându-mă de mine. Îmi vei zgâria cu petale de trandafiri zorii viselor. Mă vei contopi cu tine?
… însă nu m-ai învațat. Nu mi-ai spus cum să străbat cărări fără tine, cărări nebătute de alții. Cum să mă târăsc printre spini, crini, ori lăcrămioare. Avem timp? Hai, învață-mă, spune-mi, cum să mă înfrunt pe mine? Cum să trec de bariera de stop fericire? Să spargem neliniștile, neîmplinirile, neștiutul grecește. Să dansăm pe distrugerea lui altceva, altcineva. Dar învață-mă! Învață-mă să exist fără tine! Cum sa înaintez spre Nicăieri doar cu “eu însămi”?