Generaţie-mpuşcată-n aripi
smulgem microfonul reporterului la ştiri ţipând isteric după adevăr
nu ne-am confecţionat o carieră din x, y sau z
n-am pus botu’ la şmenuri. asta e. n-am putut.
Am fost inadaptabilii din registre,
Daţi-mi păstorul şi iată o altă turmă
Fără medicamente care nu tămăduiesc.
Fără fără spitale de nebuni ca ultime lagăre de concentrare a minţii,
fără provocări, fără ameninţări.

Mă întreb când voi greşi şi voi alege
mărul otrăvit

Când prietenii pe care i-am avut dispar şantajabili şi-i revăd
După un timp extrem de schimbaţi îmi spun mie însămi că
Ei nu sunt ei, ci sosiile întâmplătoare ale acestora.
Prietenii adevăraţi sunt ca zăpezile de odinioară
Poate să ningă gri, galben, cu ploaie, cu nibelungi, cu infecţii,
3d, cu prieteni nu ninge niciodată. Refuz ochelarii prin care tu,
Din spatele unui ecran profiţi de naivitatea mea şi-mi spui candoarea-n lumea de azi e’o candidoză

Dacă citeşti: nu ţip după tine, tradu-ţi: ajutor
Se caută oameni c’o glezna fisurată’n cv
Dă bine s-ai nevoie de ajutor ca s'ajuţi pe alţii

Începutul negocierilor dure, a aducerii la ordine, în subordine, în dezordine
Speranţa e o flacără ce nu te arde deşi ţi-atinge faţa
o candelă de Paşti în Ierusalim

într-o cameră, o masă de oameni ca un şvaiţer,
oameni ca un pachet de ţigări, x-uri, y-uri, z-uri, tu-uri, eu-uri, eiele-uri dar noi nu-uri
noianuri de însingurare, oameni cernuţi printr-o sită pe caste
celor de prim rang le citeşti decoraţiile vărgându-le pielea crispată,
decoraţii ce sună a gol, eu îţi dau un premiu, tu-mi dai un premiu,
o fabrică, un oraş, un judeţ, o ţară, o femeie, generaţie ce aşteaptă să-i vină rândul la
coş
figuranţi pentru care fericirea e o victimă
zâmbetul lor are ceva de fetus îngheţat în mamă
vezi apoi gonacii, hăitaşii puşi pe urma paşilor tăi
plătiţi s’analizeze ce faci în fiece secundă în tine şi’n exteriorul tău
oameni care’ţi dau verdict de trecere pe o stradă sau ţară
oamenii care-ţi scuipă pe frunte eşti liber după cum lipesc bancnota unui lăutar

trăim în era cămilei
oamenii ăştia sunt o hartă nefericită
oamenii ăştia-şi croşetează lamentabil medalii încurcând nume ani de naştere
te întâmpină c-o amabilitate falsă, te studiază atent luni întregi
ani, te îndoapă cu speranţe ca pe-un curcan, îţi creează iluzii iar tu, îmbătat de ele
îţi vinzi mâna dreaptă, apoi gura, apoi pasul stâng, fugi după vis ca dup-o păpădie
iar ei scutură din tine toată mierea, tot chihlimbarul, tot mirul ţi-l vând

din tine spre apus nu mai rămâne decât o cămaşă de os un sânge livid
eşti o trăsură care-i poartă pe ei spre un fals paradisus
îţi vine să te revolţi dar e prea târziu, zarurile au fost câştigătoare pentru ei
stoluri de mâini îţi mulţumesc pentru scrisorile pe care nu le-ai scris dar le-au selectat cu atenţie alţii, ai fost corect aşezat în fotografii. Puterea obligă, puterea necesită, puterea cere sacrificii, puterea pute uneori, ştii?
Sunt clipe când îţi aminteşti cine erai la începuturi, cu cât urci piramida cu atât devii statuetă de aur
sau lut
Cameleonic îţi faci jurnalul zilei cameleonic săruţi cameleonic înghimpi
Eşti o haină pe care au purtat-o până când au obosit sau s-a rupt
Te întrebi de ce ai vrut să ajungi atât de sus. Din frustrare sau sărăcie sau merit sau
Conştiinţa ta e o spuzitură pe dinţi