Mergeam de-a lungul drumului, fără să știu de ce, și ziua mea se apropia de o amiază fierbinte. M-am așezat la umbra răcoroasă ce atârna ca faldurile unei rochii printre crengile unui arbore. Iar în momentul când mă cufundam în brațele odihnei, l-am văzut: un nebun rătăcit, ars de soare și cu păru-ncâlcit, cu buzele strânse pecetluindu-i sufletul înfricoșat și trist, cu ochii albaștri arzând precum un foc izbucnit pe neașteptate, căutând Marea Dragoste. L-am ademenit cu un strop de apă rece, iar el mi-a vorbit despre sine.

Mersese până la Marea Mediterană, unde privise valurile, șoptindu-le despre femeile pe care le mângâiase, strigând despre iubitele care îl trădaseră ori cântând despre frumoasele pe care încă nu le avuse… Dar nu auzise cum valurile râdeau de orbirea și nepriceperea lui de a-și opri gândurile în fața frământării lor și de a-si goli inima ca pe o amforă, pe care ele ar fi umplut-o la loc cu tainele și comorile apropierii Mării.

Trecuse prin crânguri pline de păsări ce înălțau triluri dragostei pe care o trăiau, dar el nu auzea, năzuind spre ținta sa.
Trecuse pe lângă câmpuri cu flori a căror mireasmă umplea cerul și-i încremenea pe drumeți, dar el mersese neabătut mai departe.
Trecuse pe lângă lanuri pline de maci roșii, dar el nu-și odihnise privirea în culorile lor și nici nu-și liniștise sufletul meditând la efemeritatea frumuseții…

Până când, într-o zi, ajunsese într-un sat unde oamenii se strânseseră veseli lângă o biserică, pentru că era sărbătoare. Și când se apropie de adunarea aceea, o voce de copil strigă:
-- A venit Omul cu inima de aur!
Îndată, toți se întoarseră spre el, uimiți și temători. Iar nebunul, cu ochi arzători, nepământeni precum un inorog albastru, abia atunci văzu că prin cămașa zdrențuită, din pieptul lui, ieșeau raze de lumină. În tot drumul său strânsese femeile de care se îndrăgostise la piept, așteptând ca cea aleasă să-i deschidă poarta ferecată a sufletului și să-i transforme inima de nisip în aurul cel mai pur. Le iubise trupește pe fiecare cât putuse mai frumos, după care plecase gânditor mai departe, uitând să-și mai cerceteze inima.

Astfel se face că, sărmanul nebun, găsise și pierduse Marea Dragoste, uitând să fie atent la iubirea ce se afla în fața sa, năzuind mereu spre următoarea.

La amurg, pustiit și cu sufletul dezgolit, dezrădăcinat și desfrunzit precum un arbore într-o furtună, nebunul porni pe drumul său înapoi, căutând comoara pierdută.