și câte n-ar mai fi de spus întâmplatule
de ne-ar mai unge cineva roțile
sau caii sau curajul de a privi
lucrurile în față și fără bilet așa urcați
pe cel mai apropiat gard
fericiți că nimeni nu ne dă voie să fim dar suntem

de-ar fi măcar mai aproape
un capăt de lume pe care să ne putem așeza
să ne prefacem morți sub botul acestei dimineți urâte
să vină pe rând toți flămânzii lumii și să ne miroase sub tălpi
din ăștia nu mai putem alege nimic domn’le
ăștia nu-i ajung pământului nici pe-o măsea

doamne cât de bine am învățat să plecăm
cât de ușor ni se lipesc palmele transpirate
de ferestrele murdare ale acceleratelor care șuieră în zeflemea
la întâmplare așa cum șuieră bărbații
după femeile care traversează strada
să vinăăă să vinăăăă înapoi
trenule prost
nu-i de nasul tău
iubitul meu ce-ți pășește gara

și câte n-ar mai fi de purtat