aş zice să-mi desenezi în podul palmei o inimă
fără săgeţi, doar singură,
pentru clipa când depărtarea ne va chema
să se zbată ca un ochi în cearcănul lunii.

noaptea o să ne găsească la pândă
în plină furtună când vântul face prăpăd,
în noi îşi face culcuş teama
somnul ne unduieşte sub cap,
cocoşii cu instinctul frânt au aţipit
şi zorii curg nedesluşiţi de nimeni.

tu vorbeşte-mi, te aud, te văd
suntem împreună şi dacă nu suntem,
nu-i decât flacăra care arde în ochi
când tăcerea ne umileşte,
pe buze se simte cum seceta crapă pielea
şi afară iarna-n delir se joacă cu fulgii.

limpezeşte clipele, adaugă-le,
grăbeşte plecarea spre oraşul nostru de munte,
unde poţi aduce timpul înapoi să-l legi
de inima trecutului orgolios.

ne vom gândi cum o să fim
păşind prin miezul întâmplărilor zilnice
după o noapte albită de frenezie.