Cristina Ștefan, da, mulțumesc pentru revenire, completare și atitudine. Se pare că dumneavoastră sau aveți o memorie mai bună decât mine, amintindu-vă de poeziile lui Eminescu și Macedonski încă din liceu, sau i-ați mai recitit cu puțin timp în urmă. Ceea ce mai rețin vag din opera lui Macedonski, e poezia lui nocturnă, printre care bineînțeles Noapate de decembrie. În ceea ce privește sintagma întâlnită la Eminescu - „strâmtă cărare, coincidența e pur întâmplătoare. Nu l-am mai citit din primii ani de facultate... Oricum ceea ce spuneți în ultimul dumneavoastră comentariu, nu face decât să confirme ceea am spus în primul meu com: adică, încercați să analizați întreg tabloul/imaginea din cele 2 pasaje, fără să vă focalizați atenția strict numai pe anumite cuvinte izolate(țineți minte că am mai discutat despre aspectul ăsta în subsolul textului „Umbra.Prieteni sub acoperire”?) Asta cu atât mai mult cu cât, în primul pasaj, amintindu-mi de sintagma „strâmtă cărare”, accentul nu cade pe strâmtă cărare ci pe sentimentul de singurătate ... și oricum sintagma de strâmtă cărare la Eminescu are cu totul altă conotație/semnificație lirică în pasajul citat de dumneavoastră din poetul național, decât cel pe care eu îl atribui în cadrul textului meu. În primul pasaj extras de d-ră din Eminescu, e vorba de un poem de dragoste în sânul naturii. Ori la mine, cărarea strâmtă, vine cumva să augmenteze/accentueze sentimentul singurătății. Cel singur este invariabil pus în situația de a alege un drum strâmt. Cred că nu trebuie să explic de ce.
Același lucru și cu pasajul 2, nu neg faptul că și la Macedonski există asemenea sintagme, dar iarăși, el le folosește în cu totul alt fel de context(cu fete de pension etc.) și le atribuie acestor roze alte conotații decât cele pe care le dau eu în text. Ba mai mult de atât, dacă sesizați un pic contrastele și rolul lor(benefic) într-un text, ați fi găsit, din contra - un avantaj în asta. Spre exemplu, rozele speranței de care spuneți că e o sintagmă „clasică”, „edulcorată” - este contrabalansată de opusul ei încă de la-nceputul pasajului- un verb care în contextul dat este unul radical - decapitarea - care, și la propriu și la figurat e capabil să-mbogățească cu mai multe sensuri pasajul/strofa respectivă, unul dintre sensuri ar fi, de ce nu , ruperea radicală de trecut și experiența(inedită sau nu) a înfrângerii în confruntare cu prezentul... de unde rezultă suspendarea personajului în aer, ori situarea acestuia la limită(borferline), el neaparținând de fapt nici trecutului, nici prezentului. Iar fragmentele pe care le-ați extras din Eminescu și Macedonski, nu fac decât să-mi confirme ceea ce am spus mai sus - problema constă în faptul că ați făcut abstracție de context și de tonul general al poeziei și v-ați focalizat atenția strict doar pe cuvinte/sintagme/expresii izolate. Și vă asigur, coincidențe din acestea se tot întâlnesc și la autori mai mari, fără ca aceștia pe moment să fie conștienți de acest lucru. Mai important mi se pare mie, ce conotație/nuanță sau culoare dau eu acestor cuvinte, și nu faptul că le-a mai folosit cineva într-un context diferit. Dacă aș gândi în felul acesta, ar trebui să nu mai fac uz în texte de așa cuvinte precum ”singurătate” sau ”tâmple” sau ”cărare” doar pentru că le-a folosit cândva și Eminescu în alt context. Ceea ce cred eu, este absurd.

Noapte bună,
Bot Eugen.

Cristina Ștefan, ceea ce pentru dumneavoastră sunt „divagații labirintice”(ironie gratuită), pentru mine constituie esențe pe care se sprijină textul. Se pare că n-ați înțeles mai nimic din ce am spus mai sus, din moment ce veniți cu exemple carghioase gen: „"rozele sperantei:- evoluasera demult la Blaga in "corole"
"stramta carare" devenise drum asfaltat de prin anii "60.”

Ce legătură au paralele pe care le trasați mai sus cu ideea textulului sau cu ceea ce am încercat să (vă) spun în comentariul meu anterior? Absolut nici una.
Mda... se pare că mi-am consumat timpul și cuvintele în zadar, tastându-vă un răspuns onest, cât de cât explicativ ...
Mai mult n-am să fac greșeala aceasta.

Mă bucur totuși că ați intuit „trăirea” din spatele anumitor rânduri ...

Toate cele bune,
Eugen.

Cristina Ștefan, controlați-vă vă rog frumos limbajul. Deocamdată, cea care scrâșnește din cuvinte stridente în acest subsol, sunteți chiar dumneavoastră. Cuvinte gen „scrâșniți”, „stupid”, „mârlănie”, „idioată” - au fost aduse de dumneavoastră în subsolul acestui text, ceea ce, zău, nu vă face cinste. Pe lângă asta, dați și dovadă de labilitate emoțională(și implicit de un subiectivism critic împins până la extrem) prin faptul că aruncați acum în derizoriu un text, pe care, acum 2 zile în urmă tot dumneavoastră l-ați apreciat. Nimeni, dar absolut nimeni, nu v-a forțat mâna să împenițați acest text.

Repet încă o dată, am contestat obiecțiile pe care le-ați adus pentru că aplicarea criticii pe text pornea de la premise false. Nu mi se pare corect să „rupeți” din context 2 biete sintagme și să supuneți criticii, prin intermediul lor, întreg cadrul textual. E ca și cum pentru dumneavoastră în acest text n-ar exista decât acele sintagme. V-am explicat, la modul concret, de ce mi se pare eronată o astfel de critică, fără să vă „fac” într-un fel anume.

Asta ca să nu mai spunem, că în ultimul d-ră com., chiar d-ră vă aflați la o zecime de pas de un atac la persoană.

Toate cele bune,
Eugen.