nicio amenințare nu zbârlea blana nopții blânde
stăteam în mijlocul curții pe un trunchi
răsturnat cu capul în nori

număra spațiile
de la roata carului mare până la oiștea carului mic
ca un magician unea stelele închipuind forme
apoi le boteza după arătare
era mândru de știința lui
eu – o bondoacă
mă făcusem parcă mai mică în noaptea aceea
ori cerul se făcuse mai mare
se boltea peste vița-de-vie
aproape împletindu-se struguri mici aurii printre frunze

cu siguranță frate-meu era cel mai înalt băiat din univers

întâmplarea curgea blândă ne pudra
buricele degetelor cu praf de stele
visam la călătoriile pe care
într-o bună zi
le vom face chiar pe-acolo
cu niste mașini care zboară foarte
foarte sus
care se înfig în cer ca niște creioane
(sau stilouri că astea-s mai borțoase
și au rezervor)
sau o să vină niște omuleți care ne vor învăța
să zburăm în farfuriile lor

atunci
în liniștea acelei nopți clare
frate-meu mi-a spus ceva foarte
foarte important
cum că oamenii au inventat
o chestie care poate să distrugă în orice clipă
toată strălucirea toată minunea
ca un buchet de raze
ca toate stelele astea la un loc care ar exploda deodată
cineva apasă pe un buton și în același timp
altcineva
de peste nouă mări și nouă țări apasă pe alt buton
și tot așa

câteva secunde mi-am ținut respirația
am privit cerul apoi pământul
și
nu știu de ce
am fost tristă