Acte îngălbenite de vreme, păstrate într-o cutie de carton. Unele, atât de vechi, încât par să se sfărâme sub mângâierea degetelor. Pe ele, nume ale celor care nu mai sunt decât ramuri ale arborelui meu genealogic.

Citesc pe un carneţel cu scoarţe cafenii:
„Carnet de asigurare
pe anii 1941-1944
al asiguratului Helj Petru III
născut în anul 1901”

Helj Petru III sau Helj Petru lui Petru, cum apare pe alte înscrisuri, a fost bunicul din partea mamei, bunu, cum îi spuneam eu. Era cel mai mic dintre cei patru feciori cu care fuseseră binecuvântaţi părinţii lor. Aceştia mai avuseseră alţi patru băieţi cu aceleaşi nume, Gheorghe, Dumitru, Ion şi Petru, dar s-au prăpădit de mici, de o boală necruţătoare. Străbunica i-a plâns până ochii ei au refuzat să mai vadă lumina, trăind în beznă până la 97 de ani. L-au alintat Pătruţ şi Pătruţ a rămas, iar noi încă suntem cunoscuţi ca fiind „ai lu’ Pătruţ Helj”. Aici, în Valea Jiului, majoritatea familiilor au trei nume: unul în buletin, unul de recunoaştere şi unul de ciufală.
Fraţii lui şi-au făcut un rost, ducându-se gineri la fete cu stare din sat sau încropindu-şi singuri o gospodărie. El, fiind cel mic, a rămas, după cum era rânduiala, în casa părintească, situată în mijlocul satului, nu departe de biserică, pe uliţa străjuită de câţiva brazi ce oferă şi astăzi umbră credincioşilor care, după slujba de duminică, mai stau de vorbă. Îi plăcea în serile lungi de iarnă, când depăna amintiri lângă foc, să aibă mulţumirea că podul este plin de cucuruz, beciul încărcat de cartofi, damigenele pline cu rachiu, cârnaţii şi slănina atârnate în cămară, fânul clădit în ogradă, lemnele stivuite sub şopron. Doar muncise tot anul ca să aibă casa îmbelşugată, aşa cum îi stă bine unui gospodar de vază în sat.
Nicicând gospodăria lui nu era mai frumoasă ca în ziua de 29 iunie, când ograda se umplea de oaspeţi gătiţi de sărbătoare şi răsuna de veselie, Sânpetru fiind cea mai importantă sărbătoare în familia noastră, prilej pentru a aduna laolaltă neamurile apropiate, şi a le omeni cu bucate alese şi cu ţuică. Chemau chiar şi un fotograf, să „îi ia în chip”. Obiceiul acesta a durat cât a trăit bunicul. Păstrez în album fotografii alb-negru de la aceste întruniri de familie. Nelipsit din decor, un scaun cu spătar care acum zace uitat pe undeva prin pod. Era locul de onoare, acolo stăteam în picioare eu, zgâtia de fată, la care bunicii se uitau ca la soare, fiind singura lor nepoata, aşteptată foarte mulţi ani, sau, după caz, bunu, îmbrăcat în costum momârlănesc.
A purtat cu mândrie costumul naţional până în ultima clipă. Chiar şi la holdă sau la coasă mergea tot în cioareci albi şi cămeşe de pânză ţesută în casă. În brâul lat din piele, pe care un meşter brodase cu sârmă aurie iniţialele lui, ţinea pachetul de dohan şi ceasul de argint, cu lanţ, pe care îl scotea din când în când, să vadă dacă nu-i vremea de adăpat vitele, schiţând un gest de satisfacţie pe care eu încercam să îl imit. Pe cap purta o pălărie mică, reprezentativă pentru portul naţional din zonele pastorale, decolorată şi franjurită, pe care foarte rar o dădea jos de pe cap. Odată, nişte turişti întâlniţi pe munte i-au propus să le vândă pălăria veche; i-ar fi dat pe ea cât nu făcea, dar nu s-a învoit, chiar dacă putea să îşi cumpere cu banii primiţi câteva pălării noi. Aşa cum nu a renunţat la pălăria ponosită, nu a vrut cu nici un chip să-şi trădeze nici portul: „Doar nu m-oi face de comedie! Cum? Eu, om bătrân să port zdrenţe bărăbeşti?”.
Când îl caut în amintiri, îl găsesc mereu în acelaşi loc: în târnaţ, stând pe un scăunel cu trei picioare, urmărind cu atenţie cine mai trece pe uliţă. Dohănea Mărăşeşti, aprindea ţigară după ţigară. Mereu mă uimea galbenul unghiilor şi mustăţilor lui. Se bucura când trecătorii se opreau puţin din drumul lor şi putea să îi iscodească referitor la ce mai e prin sat, dacă au terminat de uscat fânul, dacă le-a fătat vaca, iar de trecea cineva dispus să discute despre ce se mai întâmplă prin ţară, bucuria îi era şi mai mare. Era de acum bătrân, adus de spate, iar puterile îi erau tot mai puţine şi boala îi dădea târcoale tot mai des, aşa că nu mai prea pleca de acasă, decât până la biserică, duminica sau în sărbători. Aştepta poştăriţa să-i aducă ziarul, avea abonament la „Scânteia” şi cum îl primea, îl şi citea pe nerăsuflate, de la prima până la ultima pagină. Era atât de captivat de lectură, încât nici nu o auzea pe buna care îşi făcea de lucru prin preajmă şi bombănea nemulţumită, deşi ştia că nu va fi băgată în seamă: „Mai lasă, mă Pătruţ, gazetele alea, arză-le-ar focul, şi adu şi tu nişte lemne, că mintenaş se-mbăznează!”. Când am început să buchisesc, am încercat să aflu ce îl fascinează în paginile ziarelor. Tot ce am putut înţelege a fost rubrica „Fapt divers”. Dar el citea tot ce prindea; era informat, prea informat chiar, pentru condiţia lui de ţăran cu două clase, făcute pe vremea austro-ungarilor. Avea respect faţă de învăţătură şi faţă de oamenii cu carte. Mereu îi spunea mamei pe un ton categoric, arătând spre mine: „Să dai fata asta la şcoală mai departe, s-o faci doamnă!”. Bunu nu avusese şansa să facă multă şcoală, dar vorbea limba maghiară la perfecţie; şi el şi buna. Când voiau să nu intervin în discuţiile lor, vorbeau ungureşte. Buna era mai şcolită, avea patru clase. Tatăl ei fusese om înstărit, a cumpărat toată viaţa pământ, ca să-şi mărite fetele. Patru avea şi cine le-ar mai fi luat dacă n-ar fi avut zestre? De aceea a luat-o bunu pe Ilina lui Gheorghe Vulc: avea pământ mult şi mănos în luncă şi pe deal.
Toată existenţa bunicului a fost legată de pământ. Acum odihneşte în livadă- un obicei care altora poate le pare ciudat. La noi, fiecare familie are propriul ei cimitir. Ca o continuare a legăturii cu pământul strămoşesc şi după moarte, la capătul livezii, sub un cireş falnic, sunt toţi ai mei, de la stră-stră-străbunicul la tata.
Toţi au purtat acelaşi nume: Petru.

Petru [greacă] petros= piatră