În lumină
femeia începe
acolo unde privesc eu.

Pământul care îl calcă nu este al ei,
dar pasul îi este mereu.

Ea prinde viață în poartă
sau în ușa de la casă.

Numai când este privită din interior
și când bate vântul a pustiu
mă recunoaște. Doar atunci,
când sunt nebărbierit,
cu ochii plini de umbre
mă revendică lumii
și tuturor.

Arme de foc ca aripi de vultur
poartă tainic în spate.

Între câmpul verde și nori sumbri
poartă imaginar copilul nostru.

Și câte pietre și stele se aprind
la malul mării în seară
strânge în pumnul ei de carne
spre a le arunca în pământ
la moartea mea.