ea coboară fără cuvinte
în gură având o grădină eden abătută
fiecare lăstar de tristeţe îl poartă în şorţ
un şorţ făcut din piele de ied
agăţată de grădinar în creanga de măr
sau poate de mango.
de câteva zile îşi caută omul
cu fiecare pas mai geme odată
nu poate să-şi ierte greşeala pe trupul căreia
apar zece capete.
ea e femeia muşcată de şarpe
o parte vulcan trei sferturi cenuşă.

bărbatul îşi scoate din ochi apăsările
mlaştini oribile cu miros de pucioasă
în piept i-a crescut o piatră de moară
un chist ca o cremene
îl strigă de undeva cineva
se face că nu-l aude şi intră în scorbura unei umbre
desigur între aleph si tav lipsesc douăzeci de litere
el le-aruncase în peştera maon de frica pedepsei
Lemuel sau Yehuda
nu mai ştia cum îl cheamă
îi căzuse în arse oglinzi un filon al memoriei
o capsă care ţinea împreună punctele de reper
îi dispăruse o coastă atunci când biruit de singurătate
adormise
în locul gol îi crescuse un minus frumos
căuta în lumina zilei de ieri iscusinţa
ştia că nu e pitecantrop cum l-au acuzat gurile rele
şi niciodată nu văzuse un neanderthal un thescelozaur
niciun zaur de altfel asta e bună doar el dăduse
vieţuitoarelor nume.
în dosul tăcerii Dumnezeu plângea
ca după un copil căzut în dizgraţie
aduna cioburi de inocenţă pierdută
le lipea cu scuipat ca să nu le ia vântul ca pe o
boală de lepră.

ea fugea de balaurul cu ochi seductivi
îşi lăsa privirea să cadă pe mugurii nopţii
în pielea de ied suspinau două voci gemene ca un
tunet înfipt în monson
foşnetul goanei se pierdea zdrenţuit printre cruci
deşi moartea nu-şi asmuţise încă dulăii
atunci la poarta grădinii apăru heruvimul
sabia de lumină îi tăie capul sentinţei de viaţă dar totuşi
un glas cunoscut recita un poem prin abisuri
sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.