uneori o visam mai ales în nopțile-n care lunecam în somn ca într-o beție

cicatrice în zidul geamiei, porumbeii ridicau minarete din tăcerile ei,
i se încurcau printre plase și-n stofele fustei,
înmugureau din umerii ei ciugulindu-i pietrele verzi din cercel,
îi alunga fluturându-și degetele lungi cenușii -
blând, cum alungi o întrebare căreia n-o să-i afli niciodată răspunsul

semințe pentru păsări, o liră tipsia –
de o monedă îmi surâdea cu miresme de toamne, Bahar*,
(zâmbetul ei - primitor cum o casă
unde nimeni nu-ntreabă de unde-ai venit și pe unde-ai rătăcit depărtarea
ori de ce porți în pumnul închis sâmburi fără miez de lumini)
hrăneam porumbeii ah cum veneau peste noi
cu penele grele de cer
ne strângeam amândouă
tăcerile nod -
despre singurătate sunt mereu atât de puține de spus

Allah fie cu tine, îmi zicea mai apoi,
și o vreme-l simțeam călcându-mi prin umbră, stingheri călători prin bazar, sfărâmați de tarabele cu börek și simit, asurziți de tramvaie și vânzătorii de lozuri
lângă el respiram incolor - nu știam ce să-i cer
ca întotdeauna
aflam ce-mi doresc
prea târziu

ea purta un nume cu zboruri,
Bahar,
și nu-și amintea de cât timp
uitase să fie.

*primăvară (lb. turcă)