Timpul se lungeste ca urma lipicioasă lăsată de un melc în mişcare. Devine un fir sticlos şi uscat ce se târăşte după tine; melcul eşti tu pentru el. Acasă e prea multă linişte, praf şi dezordine. Priveşti cum se adună pereţii în jurul tău, tot mai aproape, te înghesuie până când simţi cum te sufocă.
Vezi cu ochii minţii, prin fereastra închisă, doar localizarea spaţială a timpului. În mintea ta el are un loc special pentru acum. Nu are o formă precisă, dar e acolo unde eşti tu; la tine-n apartament sau poate pe stradă. Are un loc pentru mâine şi câte unul pentru fiecare anotimp. Locurile sunt fixe le vezi doar printr-un geam fictiv. O fereastră ce seamănă cu oricare altă fereastră, doar că nu-i palpabilă decât pentru cuvinte. Ai senzaţia mentală că le poţi parcurge spaţial, fără nici o potecă, trecând de la un anotimp la altul.
Primăvara are flori roz de cireş şi un cer desenat cu stoluri de păsări călătoare. Vara se întinde peste un câmp cu graminee şi maci, sub un cer albastru cu nori în formă de pescăruşi, totul într-o fierbinte lumină solară. Ajungi apoi, acolo unde se caţără pe un zid o viţă sălbatică cu fructe mici şi negre, iar frunzele ei sunt colorate în roşu, verde şi galben. Acolo te opreşti; ai ajuns la toamnă.
După zid este ascunsă grădina iernii. Nu-mi place să merg mai departe. Privesc peste zid. Iarna e doar ceva alb şi rece; doar zăpadă. E împărţită în fragmente, corespunzătoare fiecărei luni în parte. Noiembrie e cenuşiu, scris cu litere negre de tipar şi ploaie. Decembrie are litere argintii agăţate de brazi cu ghirlande de colinde. Ianuarie, un alb de ninsori şi vânt; februarie e mocirlos şi cercul s-a închis. Ai ajuns din nou la primăvară. Primăvara este atât de scurtă; florile ei astăzi sunt şi mâine sunt doar petale, scuturate pe jos. Vara te arde, iar toamna este acolo, undeva. Dar, deocamdată este încă iarnă, aici, la tine în casă, cu nopţile ei ce nu se mai termină, nici măcar dimineaţa. Te strângi în tine aşteptând să se lumineze, să nu te mai gândeşti la noapte şi la localizarea timpului.
Şi atunci când aşteptările erau de mult în hibernare, acolo, pe măsuţa lui de lemnn lăcuit, a sunat telefonul. A sunat telefonul şi Anei nu-i venea să creadă. Cine putea să o mai caute, acum, când nu mai era nimeni şi nu mai avea pe nimeni, în preajmă. O voce slabă în receptor încerca să glumească, aşa cum făcea altădată; era Dan.
- Io eram! Ţi-a fost dor de mine? Dacă ţi-a fost dor vino să mă vezi.
- Unde eşti? În ţară? îl întreabă cuprinsă de bucurie. Trecuseră cinci ani de când plecase şi era primul semn pe care-l dădea.
- La ţară, în niciun caz. Ştii că nu-mi place decât civilizaţia. Sunt la odihnă şi tratament. O prostie; sunt la spital pentru nişte analize. Şi… am nevoie de tine!
Inima Anei sare. Ana se grăbeşte. Timpul începe să se grăbească şi el; dintr-o dată, îşi dă seama că timpul a devenit acum pentru ea ca o sanie care a luat-o singură la vale. Metroul pleacă până să coboare ea scările; până va veni altul vor trece alte minute. Timpul fuge bezmetic împiedicându-se de tramvaie şi de stopuri iar Ana se întorce în staţia de autobus. În fine reuşeşte să se urce şi să se agăţe cumva de o bară. A ajuns. Se grăbeşte să coboare. Este împinsă şi împinge la rândul ei. A ajuns la spital. Dan o chemase. Dan are nevoie de ea. Dan a chemat-o şi ea se bucură. Boala lui Dan i-a adus din nou împreună. Destin?
Lemnul e cald, lemnul e viu, ca amintirea sevei care a curs cândva prin el. Curgerea vieţii se desenează în ceea ce au devenit linii ornamentale circulare şi în lumina maronie multiplu reflectată în ochii tăi. Cărţile de pe rafturile bibliotecii aduc o notă statică, de echilibru şi de calm. Biroul poate prea mare şi prea încărcat cu hârtii puse dezordonat, contrabalansează starea de calm, cu neliniştea spaţiului în mişcare, a reorganizării structural mentale corespunzătoare întrebărilor şi răspunsurilor, cuvintelor şi a tăcerii. Tăcerea pregăteşte cuvintele şi ele pot suna ca un verdict, de viaţă sau spaimă. Îl aştepţi cu răsuflarea strânsă în jurul gâtului, ca o funie, din ce în ce mai micşorat în tine, mai pierdut în dorinţa de a nu mai gândi, de a eluda spaţiul şi timpul, de a trece peste momentul prezent, înainte sau înapoi, ce contează, numai să nu mai fie, aici, numai să nu mai fie, acum, să fie ieri sau să fie mîine sau să nu mai fie niciodată.
- E foarte grav! afirmă profesorul. Mă mir că nu sunteţi internat. Cum de v-au lăsat fără nici un tratament şi v-au dat drumul acasă în această stare?! Internare de urgenţă. Acum! Vă dau şi o rezervă.
Vocea lui are inflexiunii grave. E de o sobrietate ce te cutremură. Verdictul este clar şi pentru ceilalţi medici, de la celălalt spital unde mai fusese internat şi de unde i-au dat drumul acasă: incompetenţă. Dan simte cuvintele profesorului cum îl învelesc în gheaţă şi se prăbuşesc în interiorul lui, alunecând ca pe un topogan, spre centrul fiinţei care încă mai este fierbinte. Nu mai simte nimic; timpul în sfârşit se oprise iar el vrea acasă. Vrea acasă, aşa cum vroia când era copil şi îl supăra cineva sau ceva, iar el ştia că acolo, acasă, e în siguranţă.
- Astăzi e sâmbată, bâigui el, nu pot să vin luni? Să mă obişnuiesc măcar cu ideea.
- Poate,.. cum doriţi! Sigur,.. se poate şi luni; deşi ar fi mai bine, azi! – Încuviinţează profesorul, cu o voce al cărui timbru solemn se stinge ca un chibrit aruncat în apă, într-o sfârâire slabă şi o urmă de fum.
Ana nu reuşeşte să-l convingă pe Dan să rămână pe loc, în spital. Se încăpăţâna să mai treacă pe acasă. Să mai pună în ordine câte ceva, zicea el. De fapt vrea doar să fugă. Este acel reflex spontan, animalic de a fugi din faţa pericolului, de a te ascunde. Dar unde te poţi ascunde de ce este în tine? Nu poate să creadă că este real. Senzaţia este de imponderabilitate, de plutire într-un soi de neant, în care te vezi pe tine, ca spectator, încleştat cu braţele de scaun ca şi cum ţi-ar fi frică să nu fugă de sub tine. Şi nu vrei altceva decât să dormi şi să te trezeşti ca în orice zi oarecare, fie ea şi cea mai urâtă din viaţa ta, dar nu cea de azi. De ce ? De ce asta i se întâmplă tocmai lui ? Nu fumează, nu bea cine ştie cât şi doar din când în când, la vreo ocazie specială. În ultima vreme fuseseră cam multe e adevărat.
Nu ştia de ce îl apucase aşa un dor de tinereţe, de viaţă, de distracţie. Părăsind-o pe Ana, credea că părăsise trecutul şi putea să-şi caute tinereţea. A naibi tinereţe, ca orice lucru pierdut, nu ai prea mari şanse să o regăseşti. Dar nu se putuse abţine, o simţea în preajmă ca o foşnire de frunză din copacul acela de gingko biloba, din parcul de la Paris. Mereu chipul fetei aceleia, pe care o întâlnise acolo, reprezenta pentru el tinereţea. Ce s-o fi întâmplat cu ea ? De ce nu avusese curaj atunci, să alerge şi să o oprească. Se gândise că este deja angajat, se gândise la Ana. Atunci, simţise că ar fi fost un ticălos dacă ar părăsi-o pe Ana. A făcut-o însă mai târziu, ca un gest necontrolat, un gest sinucigaş. I-a părut rău, i-a fost ruşine, de el şi de ea şi de viaţă. Şi a început să-ţi caute consolarea în câte un pahar de coniac. Şi dacă nu o găsea în primul, încerca în al doilea, până când timpul se topea ca o bomboană de mentă în gură şi vârsta rămânea să sforăie în pahar şi era din nou tânăr şi o putea lua de la început, până a doua zi de dimineaţă, când se trezea mahmur şi singur. Crezuse că un bărbat zdravăn, ca el, nu putea fi bolnav de ceva complicat. Vreo indigestie acolo. Îi vor face nişte analize de rutină de unde o să reiasă că este sănătos tun. Parcă-l auzea pe doctor cum o să– i spună: – Hai că n-ai nimic, colega. Du-te acasă. Odihneşte-te şi mănâncă cumpătat. De mâncat îi place să mănânce bine, considera mâncatul un fel de artă a bunului gust, la propriu. Nu îl deranjase nimic cu adevărat alarmant până atunci. Şi-ar fi dat totuşi seama şi el. Avea câteodată impresia că îl supără cureaua de la pantaloni. O mai lărgea puţin; niciodată nu fusese el omul care să strângă cureaua. La spitalul de urgenţă îi dăduseră drumul acasă după trei săptămâni, ca staţionar. Doctorul îi zisese să aştepte, să vadă cum o să se mai simtă. Nu se simţise cu nimic mai bine, aşa că venise aici, la acest spital. Aici aflase că e grav. Dintr-o dată totul se răsturnase! Şi viaţa se pusese cu susul în jos, cu faţa spre groapă. Nu poate deloc să înţeleagă aşa ceva. Dacă s-ar întoarce în mediul lui de lucru, poate totul ar reintra în normal, se gândeşte. Meseria lui este ceva stabil şi reconfortant. Chiar dacă trăgea din greu, nu simţea efortul… Însă acum, nu mai poate să meargă singur nici măcar până la baie. Dacă ar lucra din nou, gândurile s-ar concentra pe ce are de făcut şi poate s-ar şi vindeca. Sau dacă şi-ar fi revăzut măcar grădina. Grădina lui de acasă, de la părinţi. De câte ori dorise ca să se ducă acolo, dar niciodată nu avusese timp pentru aşa ceva. Preferase să stea în străinătate. Doctorul ăsta îi pare atât de sigur pe el. Cu siguranţă va rezolva şi problema lui.
Profesorul era important; era mare! Înalt, masiv, dar fără să fie gras, cu ţinută dreaptă. Păşea cu paşi serafici, printre muritorii de rând ce se înghesuiau la uşa lui, să îl vadă. Mai bine zis, să îi vadă. Si el vedea doar un ansamblu de insecte în mişcare. Se îmbrăca în negru. Ţinuta sobră, elegantă dar cu o uşoară nuanţă sport, îi scotea în evidenţă importanţa. Se reliefa de la distanţă. Şi îi făcea plăcere să ţină o distanţă, între el şi restul. Se vedea cum creşte; creşte, în timp ce tu îl priveşti iar el te ignoră. Părul alb-gălbui, uşor ondulat, mersul ce denota siguranţă, figura foarte preocupată, toate păreau să spună: eu ştiu totul, de mine depinde totul. Eu, sunt totul. Oh, voi insecte care circulaţi în jurul meu; furnici pentru care eu trebuie să gândesc, să vă salvez din prostia voastră. Viaţa voastră depinde de mine, dacă aţi ajuns aici la secţia pe care o conduc eu. Eu decid. Deci numai eu pot vorbi. Voi tăceţi şi ascultaţi şi mai ales nu îndrăzniţi să mă contraziceţi! Trebuie să vă supuneţi. Impresie.
Este luni dimineaţă, ora şapte şi deja înghesuială la internări. Sunt oameni mulţi veniţi din toată ţara. Unii erau sosiţi încă de la ora cinci. Alţii, dormiseră în parcul spitalului sau în maşini. O internare înseamnă aşteptare şi formalităţi. Ore de stat în picioare, certuri fără rost, nervi, disperare şi speranţă. Dan este obosit. Se simte rău. Nu mai poate să stea pe un scaun în sala de mese a secţiei. Are nevoie de un pat, dar, încă nu se eliberase niciunul.
Ana apelează într-un târziu la Profesor. Îi aminteşte de promisiunea făcută înainte cu două zile.
- Nu pot să vă dau o rezervă, chiar dacă v-am promis,- spune acesta cu un ton sec, iritat. Eu nu pot să îmi dau afară bolnavii. Descurcaţi-vă şi nu îmi mai faceţi probleme. Nu este singurul bolnav grav.
Ana aleargă prin toată secţia pentru a afla cine va pleca în ziua respectivă acasă. Şi află: un bătrân de 92 de ani, urma să fie externat. Se întoarce victorioasă. Profesorul nu este deloc mulţumit. Nervos şi deranjat, aprobă instalarea lui Dan în rezervă. Ana pune un plic cu „recunoştiinţă anticipată” în buzunarul halatului asistentei şefe. Acum începeau analizele. După primele rezultate concluzia generală fusese din nou: „e grav!” O perfuzie a fost pusă, se va da ulterior şi un tratament şi va fi consultat, a doua zi, de chirurgul care urma să îl opereze. Era mai mult ca sigur nevoie şi de o intervenţie chirurgicală.
Trecu o noapte. Dimineaţa devreme Ana era prezentă la spital. S-au făcut alte analize. Bolnavul fu transportat în sus şi în jos, aşteptând pe la uşile diverselor laboratoare şi cabinete. Se mai puse o perfuzie. Trecuse de prânz. Profesorul nu îşi făcuse încă apariţia. Era ocupat cu o delegaţie străină venită în spital.
Ana şi Dan discută. Despre ce altceva decât despre competenţa deosebită a Profesorului. Ce noroc să ajungă pe mâinile unui asemenea medic competent şi sufletist. Dan este vesel, Ana mulţumea lui Dumnezeu, speranţa deschisese aripi colorate de fluturi. Să crezi că poţi să trăieşti, când, cu două zile înainte, moartea îşi fluturase şi ea aripile; este minunat. Perfuzia picură cuminte. Este primul flacon din cele patru care trebuiesc administrate. La un moment dat, asistenta îi anunţă că sunt convocaţi în cabinetul profesorului. Ana se duce în grabă. Desigur este ceva important. Înaintea ei intră o tinerică zglobie care trăgea drăgălaş, un geamantan pe rotile. Este, după exclamaţia de bucurie a ambilor, o bună cunoştinţă a profesorului.
- Aşa cum am vorbit la telefon, am adus-o pe mama de la Timişoara; să-i mai facem un control şi nişte analize. Nu că nu s-ar simţi bine, dar nici nu au ce să strice. Mama s-a mai şi îngrăşat… poate mai dă jos ceva – gungureşte fătuca alintându-se. – Uite-o, este aici. O doamnă între două vârste, cu un picior şi ceva în vârsta a treia, elegantă, corpolentă, îşi face apariţia pe uşă.
- Aşteptaţi puţin, mai am ceva de rezolvat, le spune profesorul, cu o înclinare, elegantă, din cap. Întoarce privirea spre Ana şi îi cere unei asistente să îl aducă şi pe Dan. Fătuca împreună cu mama sunt poftite alături în cabinet.
Profesorul îl mai consultă o dată pe Dan, ce fusese adus pe un scaun rulant şi cu perfuzia după el. Îi mai face o ecografie. Ana priveşte în jur; câteva picturi sunt expuse pe pereţi. Este şi o gravură de Marcel Chirnoagă. Făcea parte dintr-o serie mică, aveau şi ei una acasă. Dorind să fie amabilă, îi lăudă colecţia de artă. Profesorul îi răspunde blazat:
- Mda.
Ana plusează:
- Ştiţi şi noi suntem colecţionari.
- Da?! se miră Profesorul.
- Eu sunt pictor, specifică Ana, pentru a da o motivaţie.
Profesorul, cu un ton superior:
- Prea mulţi pictori doamnă. Sunt prea mulţi cei care s-au apucat azi de pictat. Tot soiul de necunoscuţi care se cred artişti.
Ana nu se simte lezată. Dacă asta este părerea profesorului, treaba lui.
- Am să vă ofer un catalog ca să vedeţi ce fac, îi spune totuşi, împăciuitoare.
- Nu este nevoie, nu mă interesează! mormăie nepoliticos profesorul. Apoi îi ia deoparte pe Ana şi Dan, în camera secretarei:
- Să nu audă femeile ce discutăm, nu e treaba lor.
În exprimare pare misogin, se gândeşte Ana.
- Uitaţi care este problema, zice el sobru adresându-se lui Dan: dumitale îţi fac transferul la Spitalul la care ai mai fost. Ai să pleci acum şi te rog să eliberezi rezerva şi să aştepţi salvarea în sala de mese.
Se ridică demn şi porneşte spre cabinetul său, de unde se auzea cotcodăcitul celor două doamne. Înainte să intre pe uşă, le face totuşi un hatâr: le dă o carte de vizită pentru şeful secţiei de la celălalt spital. Dar acesta nu trebuie să îi dea nici un telefon, nu este cazul:
- Ştiţi este un fel de înţelegere tacită între noi, Profesorii. Ne trimitem pacienţi fară a mai da explicaţii la telefon. spune în timp ce îi întinde cartea de vizită. Conştiinţa lui este mulţumită, nu conta ce va fi mai departe. Ce dacă celălalt profesor era poate plecat în concediu. Aici, El este „Profesorul”.
Ana înţelese. Rezerva aşa de greu obţinută pentru Dan, urma să revină doamnei de la Timişoara.
Perfuzia fu scoasă, ce dacă nu se terminase! Ce dacă este un bolnav grav care nu se poate ţine pe picioare. Ce dacă profesorul însuşi afirmase că el nu îşi dă bolnavii afară! El este Profesorul.
Ana este disperată. Aleargă pe scările spitalului să îl caute pe chirurgul care ar fi trebuit să îl consulte şi eventual să îl opereze pe Dan. Măcar o părere… Poate îl lua chiar la el în secţie. În faţa cabinetului nu este nimeni. Are emoţii. Bate la uşă. Niciun răspuns. Mai bate o dată şi se roagă în gând: Doamne fă să fie aici! Tot nimic. Atunci încearcă uşa să vadă dacă este încuiată. O deschise şi văzu expuse pe pereţii cabinetului o serie de caricaturi şi desene. În faţă uşii un afiş mare, ce îl prezenta pe inventatorul nu ştiu cărui aparat. Ana înţepeneşte în uşă; doctorul este acolo, vorbeşte la telefon. Nu o bagă în seamă. El este prea mare, ea prea mică, insignifiantă… Dar ea nu vrea să plece. Este prea disperată. Trebuie să îi vorbească. Este ultima şansă pentru a nu fi venit degeaba la spitalul acela. Doctorul îşi vede în continuare de convorbire. Apoi în semn că o văzuse, se întoarce spre ea enervat:
- Îţi place să asculţi convorbirea mea particulară! îi spune pe un ton sarcastic.
Ana înţelese. Pleacă fără să mai spună un cuvânt.
Cobora scara cu paşi târşâiţi; zidul devenise cenuşiu şi ceţos, ochii i se cufundaseră parcă într-o apă tulbure şi avea o senzaţie îngrozitoare de neputinţă . Aceeaşi stare de milă şi neputinţă pe care o mai avusese cândva, cu mulţi ani în urmă. Un spital, saloane cu mulţi bolnavi, personal medical, doctori, un profesor, indiferenţă. Asistase fără să vrea la moartea unui copil. Fusese studentă pe atunci. Un copil al unui om sărman care mai avea încă vreo nouă acasă. Un copil al unui vidanjor, ce venise o singură dată să îl vadă. Cu hainele lui jerpelite şi cizmele înalte de cauciuc, cu şapca în mână, stătea în faţa uşii, ne îndrăznind să intre şi spunându-i copilului său doar atât: „tată, tu să fii cuminte şi ascultător.”A plecat apoi făcându-şi cruce şi spunând ca pentru sine:„voia Domnului”. Copilul avea ocluzie intestinală. În salon mai era un copil cu acelaşi diagnostic. De ei nu se apropia nimeni. Erau copii de oameni săraci. Părinţii celui de al doilea copil, făcuseră probabil până la urmă, rost de bani. Atitudinea personalului medical faţă de el se schimbase, erau plini de zâmbete şi a fost operat. Celălalt, era copilul la care nu mai venea nimeni… Era ca o pasăre cu aripile frânte care se zbătea. Asistentele strigau încercând să îi pună masca de oxigen. Aripile păsării fâlfâiau neputincioase. Capul îi era dat pe spate. Nu mai avea putere să strige. De prea mult timp strigase şi nimeni nu voise să îl audă. Acum se agitau toţi în jurul lui. Într-un târziu apăruse şi un doctor; cel care era de gardă. Nimeni nu vroise să îl opereze. Nici măcar profesorul pe care, părinţii copiilor de care se ocupase îl numeau, Dumnezeu. Dar el nu se ocupa de cazurile, „banale”. Imaginea aceea se scrijelise în mintea ei, ca un desen monstruos pe scoarţa unui copac, în creştere. Acum, alt spital, alt profesor, doar o altă poveste.
A venit o salvare. O salvare ce îl duce pe Dan înapoi la spitalul la care fusese tratat sau mai bine zis netratat, după spusele Profesorului. Se pare că Profesorul uitase acest mic amănunt. O salvare care scutură îngrozitor. Şi ţiuitul ei, ca al tuturor maşinilor de salvare, este înfiorător. Pare că urlă: atenţie trece moartea, deocamdată a altora. Hiiii! Hiiiiiiiiii…! Hi.