Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.

Shaheen. Parcă ieri se ivise pe pervazul vecinilor, cu doi ochi de sticlă. Râdea întruna, puşculiţă roz incasabilă, mereu pe-acelaşi pervaz, mereu zornăind cu gura în sus. Amândoi cu cerurile pe dinăuntru, ea cu râsul pe geam, el viu ca o tulpină verde, gata să se caţere iederă pe întunericul ei ca să vadă de unde râde.
Ştiau amândoi de pieţele din deşerturile de vest, unde nisipul avea puls şi aorte, tendoane aspre de tătari şi oaze sângerii înclinate la apus, acolo unde arterele aşteptau cu gurile flămânde, pândite de seringi zvelte de pradă. Râvneau să îl topească şi să-l sufle-n sticlă verde căţărătoare, să-l poarte cu vrejuri şi cârcei la fiecare încheietură, cu şeile gata puse pe fiecare din cele patru puncte cardinale, cu galopul zvâcnind mugurii pe părţi. Din marginea de sticlă a orizontului se măcina nisip nou pentru amândoi. Ea mai casantă, şi pentru el mai multă sticlă.
- Mai râzi o dată, i-a spus ciungul, cu ochiul viu lipit de dunga prin care se vedeau câţiva cenţi.
Ea însă nu zornăia fără mâini care s-o zgâlţâie.
Iar el nu îi apuca niciodată hohotele altfel decât cu dinţii, apoi le dădea capul pe spate, le împrăştia ca pe ţăndări, le număra unul câte unul.
Cu umerii lăsaţi vultureşte peste comoara lui şi cu ochiul înecat de lucirile cenţilor risipiţi pe piatră, ciungul, şchiopul, chiorul ăsta, avea destul ca să meargă pe jos până acolo, la orizontul cu piaţă şi ceas de granit.
Shaheen, puşculiţă incasabilă tâlhărită de prin vecini, se rotea de colo-colo zornăind sec între vârful bocancului şi toiagul de măr care trebuia să o rostogolească până în piaţa nisipurilor de vest. Acolo ar fi dat-o seringilor de pradă într-un zvâcnet în care iubirea lungită la soare pe grumazul ei retezat în două şi numele strigat de un corb de hârtie din ce în ce mai aproape de soare, l-ar fi grăbit să-şi pună ultima gleznă, ultimul ochi şi ultima încheietură de carne pe marginea tăioasă a orizontului şi să apese-o dată tare, cu toată puterea, aşa cum văzuse demult pe-un afiş luminos, că poate ieşi sânge din orice.