Am ieşit la poartă şi printre târşâiturile de papuci am auzit acel "ia-ţi fesul să nu răceşti".
Am luat ziarul din cutie, am târşâit papucii până la locul lor şi am căutat ochelarii în sertarul "acela". Toţi avem un sertarul "acela".
Pagina cu anunţuri, jos întrun colţ, purta un anunţ discret şi fără chenar negru.
Numele ei îl folosisem în scrierile mele, dar numai după ce dispăruse în neant.
Am deschis sertarul: bilete, scrisori, era şi o şuviţă de păr galben ca o mătase de porumb.
Am închis ochii şi am inspirat adânc conţinutul plicului.
La florărie am cugetat îndelung ce culoare să aibă trandafirul. Ea a înţeles fiecare inflexiune a vocii mele, fiecare cuvânt pe care-l consideram nepotrivit întro scriere şi pe care îl tăiam, fiecare colţ de curcubeu, pe care îl trăgeam sub preş, dar mai ales sentinţa prin care am condamnat-o la statutul de "prietenă şi atât!"
Recitesc cererile ei nesoluţionate atâţia ani.
Tramvaiul îmi plimbă pe la geam valurile mării, geamandura aceea nehotărâtă, totul estompat de ochii ei, care vorbeau în toate limbile lumii.
Bulgări bilingvi, alb cu negru, stau cuminţi la picioarele a două babe, ce protejează lumânările cu palme osoase şi zbârcite.
La căldura lumânărilor trandafirul roşu s-a deschis privindu-mă cercetător.
Am început să aşez în el, una lângă alta, aşteptările neâmplinite, cu masa caldă, copii risipiţi de vânturi, nopţile de veghe la căpătuiul meu, atunci când eram bolnav sau poate mi se părea, mângâierile oferite pescăruşilor şi pe care am preferat să le îngrop în muguri decât să i le dau ei.
I-am împăturit batista să nu mai fluture pe lângă trenurile pe la care înflorea de fiecare dată.
Am urcat spre sufletul ei ce stătea, ca pe un peron, în aşteptare, am coborât câteva trepte.
Petalele trandafirului s-au strâns a boboc şi l-am tras deasupra noastră, printre bulgării de zăpadă cu care nu ne-am jucat niciodată.