m-aşez la masă
lângă cina mea singuratică
o cană de ceai de tei din anul trecut

(bietul copac aşteaptă să i se caţere cineva pe braţe
să-l uşureze de bâzâieli şi înţepături)

două felii de pâine căscate una la cealaltă
două de brânză ca doi dinţi din faţă
uriaşi cu strungăreaţă

un borcan de gem de prune
(ce mai săream gardul la vecina
chiar dacă în livada noastră
pomii se luptau pentru o bucăţică de pământ)

tacâmul sfios aşteaptă pe-un ştergar rărit de vreme
de care nu vreau să mă despart
nimeni n-ar mai putea să coase sufletul în flori de mătase

sunteţi cu toţii
deşi nu văd decât cutia cu poze
pe dulăpior
(seara ne adunam şi povesteam uitându-ne pe ele)

zâmbetul ei împăciuitor
nici nu ştiu de unde se ivea
după atâta trudă şi nelinişti ghemuite sub cămaşa de in
ştiu doar că după crucea pe care o făcea
cât să ne cuprindă pe toţi
dormeam liniştită

curajul lui învăţătura
dojana blândă că mă ruşinam
plecam ochii în pământul atoateştiutor
şi nu scoteam o vorbuliţă
până nu mă mângâia pe creştet

spun rugăciunea
ei îngenunchează alături de gândul meu

mă ridic
ud florile din ghiveci
cu ceaiul rece al amintirilor