Amnăraş credea sincer în existenţa Şarpelui de Aramă …
Dorea să-l fure şi să-l aducă în Ţilimuni, el şi doi beţivani poleiţi în ridicol. Planul era ispititor, rupt parcă din basm, spunea el. Trebuia să se angajeze grădinar la curtea Iriziei, să se amestece cu slujitorii ei cercetând şi plănuind, în aşteptarea înfloririi trandafirilor. Acţiunea se va desăvârşi prin trimiterea unui buchet cu spinii otrăviţi, în speranţa unei înţepături ucigătoare. O dată cu moartea ei sublimă, profitând de dezordinea provocată de funeralii, ar găsi prilejul să fure şarpele ajutat de cei doi complici.
„De cei doi beţivi? Nu, chipul ei părea ireal prin puritatea care radia. Era o nălucire care mi s-a arătat numai mie. Ea nu există. Eu şi basmul avem nevoie ca Şarpele de Aramă să nu existe. E doar într-o altă existenţă generată de fabulaţiile noastre învăluite în nebuloasa visurilor şi absurdului. Dacă acea femeie ar fi, într-adevăr, Irizia în carne şi oase, totul s-ar pierde în realitatea prea searbădă, dezgolită de principiile eternităţii. Dacă nebunii ăştia se vor pricopsi cu simbolul taumaturgic, chiar şi prin cea mai scânteietoare metodă, echilibrul firesc din sufletul meu ar fi grav zdruncinat. Cum să supravieţuiesc fără celălalt taler al balanţei? Undele lacului să devină doar ape sălcii? Satul şi cimitirul lacustru să rămână simple mormane de ruine, oase şi amintiri fără prezent şi fără speranţa unui nou început?
Întoarcerea la oglinda nostalgiei ar fi o simplă adâncire în ipocrizia sentimentelor fără neant. Demnitatea ar cântări cât meschina invidie. Nu suntem păsări ale speranţei, ci râme ale conştiinţei apăsătoare. Toate sinuciderile astea ar fi un vraf de argumente clasate ale efemerului. Iubirea pentru Imdiola ar rodi doar monştrii selecţiei naturale.
E grozav de plictisitor să poposeşti într-o astfel de lume, stingându-se val după val. Mă scârbeşte rău când îl văd extaziat, când îmi demonstrează nimicnicia.
Deh, devin patetic! Unde e cinismul de altădată?
Apoi, cercetându-l cu luare aminte cum sublima ceva despre frumuseţe, nemurire şi absolut, în nenumărate poveşti fără înţeles, observă că nu era deloc plictisitor. Chipul său oferea un sentiment de hotărâre şi siguranţă. Avea ceva călăuzitor în ochii săi imobili. Călătorea cu gândul alături de el, reglându-şi ceasornicul interior după timpul divin în aşteptarea pragului. Escalada munţi plecându-şi crestele spre pământ, gusta din duioşia nefirească a sfârşiturilor basmelor şi era gata să se ofere voluntar în drumul nebunesc pentru furtul Şarpelui de Aramă.
Trăia şi alte vremuri când îl dominau mai puţine sentimente şi se lăsa furat de candoarea simplelor trăiri. Timpul ardea mocnit într-o baie de jar. Tăcerea era un cântec liniştitor. Se auzea doar sunetul briciului raşchetând o barbă aspră. În oglindă nu era el cu alt chip de fiecare dată, ci acelaşi tată din fiecare dimineaţă de duminică pregătindu-se pentru a merge la cârciumă. Afară ningea cu fulgi mari de fericire peste împărăţia de cleştar cufundată într-un pustiu bântuit de miraje. Trăia într-un refugiu al căldurii şi stingherelii şi uita acele minunate lumi secrete pierdute într-o hibernare perpetuuă, ascunse în paginile unui caiet...
Amnăraş dorea aprobarea lui Druţu. Drept răspuns, acesta îi povesti despre călătoriile Iriziei în căutarea lui Boieraş. Îi descria cu lux de amănunte, chipul ei remarcabil, blazonul trăsurii de epocă şi veştmintele slujitorilor. Parcurgea un traseu imaginar alături de ea, inventa nenumărate peripeţii şi-l lăsă să soarbă, odată cu ea, zvonurile despre soţul dispărut.
Povestirea nu avea efectul scontat. Părea mai degrabă, să-i întărească hotărârea. Sfârşi episodul fără a da indicii clare despre finalul basmului. În schimb, Amnăraş îi relata plictisitor de minuţios toate pregătirile de necesare. În entuziasmul său, pângărea fomidabilul său scop, prin argumente şi fapte demne de a fi trecute sub tăcere. Hotărâse tovărăşia cu cei doi beţivani, văzându-i cum târâiau de lanţ un câine mort de culoarea laptelui. Veneau de la gară îngropându-şi picioarele goale în colbul gros. Pantofii legaţi între ei de şireturi erau purtaţi pe după gât. La fiecare popas, se aşezau pe troscotul prăfuit. Unul îşi lăuda familia; se considera un om fericit. Nu-i lipsea nimic. Copiii nu-i ajunseseră încă la vârsta la care începeau dezamăgirile. Oricum, educaţia lor revenea soţiei…
Se ridicau greoi, mai luau câte o duşcă, privind în urmă spre pădure şi amintindu-şi de moartea unui prieten comun. „Spânzurat săracul! De, asta-i viaţa! Şi aşa-i destul de greu de trăit, dar să mai ai şi viaţa lui?”
Îşi ridicau cu greu trupul animalului intrat în putrefacţie. Îl alinta în glumă, scărpinându-l între urechi şi încercând să-i descleşteze botul.
Celălalt râdea. Până să ajungă în sat, schimbară între ei câinele şi sticla de mai multe ori. Pe uliţa Mărgineanului, nimeriră la un praznic şi dădură să intre în curtea înţesată cu oameni. Fură opriţi la poartă de un străin, o matahală care, chipurile, semăna cu Isidor câinele lor botezat în praf. Siliţi să scape de mortăciune îl aruncară în curtea lui Mască.
Intrară să se ospăteze, făcând scandal încă de la poartă, semeţindu-se amândoi că sunt prieteni cu mortul. Cerură de băut şi muzică, nu conta de care.
-Sunt sublimi! N-o să mă lipsesc eu de o tovărăşie aşa voioasă în călătoria asta. O să vezi cât te poate ajuta o asemenea aventură să-ţi sfârşeşti basmul.