palma mea e un surâs a cărui arcuire e încifrată-n palma ta (I)

când facem dragoste, pielea mea și a ta se unesc devenind o piele comună
întinsă peste parii oaselor ca un cort sub care sufletele noastre umblă libere
dacă mai multe femei iubesc un același bărbat cu care din ele va sta acolo sus
la masă ? poate cu aceea care l-a iubit mai mult, celorlalte viața nisipindu-le conturul
de aceea, când Iisus a spus,, împărăția mea nu este din lumea aceasta''
am știut că fiecare din noi avem undeva o împărăție a noastră
spre care neîndreptăm trecând printr-o coroană de spini

privește-mă! cât nu ne năpădesc omizile
cât mierea din ochiul tău nu-și vinde coborând spre mine sarea pe alte drumuri
cu venin

ochii noștri aruncați în movila aceea uriașă ca o groapă comună
închipuie-ți globul - un iglu imens din ochii tuturor oamenilor
închipuie-ți un alt iglu cu ochii noștri din umbră
ochi de rob și miezul lor gălbui, înfricoșat ca într-un tablou de velasquez în care învinșii
dau cheile cetății în care au iubit
de când eram copil priveam tabloul ăsta cu un soi de mirare
CUM poți zâmbi dând totul unui vechil străin
ce rugăciuni spun până în ultima zi cei care au pierdut?
o rugăciune a apelor din care până și curenții au plecat

venirea ta a făcut pentru mine posibilă starea de boltă

matca (II)

mi-a zâmbit dintr-o carte. enigmatic și în același timp, fratern,
nu înțelegeam cum lebedele pot ajunge pe fundul oceanului. simplu, mi-a spus, din zbor...
nu pentru că mi-ar fi fost greu să plutesc odată cu stolul, ci pentru că mergeam adeseori în fața lor...
e un alt fel de rămânere în urmă: întâi, exersezi nedorirea. cu timpul, zborul devine inutil.
știai că aerul are formă de piramidă?
am căzut de parcă aripile mele ar fi avut legătorile din ceară
o luntre mult prea mică pentru un oc(h)ean atât de mare... când n-am fost nici corabie,
am fost scândură iar scheletul, prea greu pentru apă, a coborât în adâncuri.
ce milă mi-a fost de scoici. credeam că sunt ouă de broască țestoasă.
m-a cuprins un sentiment matern, voiam să le dau viață...
le-am adunat cu ciocul sub aripi și-am stat așa până când au început să licurească...
eram un sat cu ovule de vietăți necunoscute, un brad încărcat cu stele de mare, pești și alge
...apoi oceanul a prins coajă, au venit spărgătorii de gheață și când m-au găsit, m-au numit Matca ...globușoarele alea de scoică sunt de vină. ai fi spus că sunt bănuți de albine

Leda, acrilic by Kelaro, 2009

navigatorul III

la început, pământul era tare iar harpa, cu pânzele ridicate, părea o arcă așteptându-l pe Potop...
navigatorul își împărțea diminețile între exerciții de scrimă și compozițiile dedicate lyrei.
cum nimeni nu era însetat, luară hărțile să vadă cel mai aspru drum spre stele bătându-și lanciile
de piepturi a urlet. fiecare se simțea un papirus în care curând aveau să îngroape poeme.

deși nu plecaseră din loc, veni ploaia sfâșiindu-le pânzele care-ncepură să tremure.

doar nebunii pleacă la război crezând că o biată lyră le-ar putea fi scut și navă și suflet ...

rămase singur.
ceilalți se întorseseră demult la casele lor, pământul își topise stâncile ca
o renunțare la idealuri, ca o zbârcire a conștiinței...nisipurile mișcătoare...
nimic din ce învățase nu se mai potrivea, până și visele stăteau șui în cuiul minții.
începu să inventarieze sulițele aruncate...
una zăcea răstignită-ntr-un copac și-n locul acela zidiseră o biserică
dar cele mai multe le irosise
vânând păsări... vânând...păsări...
se ghemui sub harpă căutând umbră dar ea se înclină fără sprijin...
undeva sus, cerurile se flancaseră în apărare...

îți amintești? ultima lance din coloană trebuie s-o scoți...acum,
când carnea ți-e cărbune încins...despică-ți totusul în două și o să dai de papirusuri...
dulceața lor umedă ți se va arăta spre asfințit, când te vor năpădi cenușile ...
să nu uiți...cel mai bine e să tragi în tine cu arcul

împunse cu sete cerul de parcă ar fi scos din rame un gherghef apoi încremeni
de nicăieri apăru o oază și tot de nicăieri, pe un drum de ape, doi cormorani
unul purta și el un coif ciudat și povestea de paserile minunate cu care luptase nu demult
mori de vânt erau, luminăția-ta, îl completa celălalt, mori de vânt

Navigatorul, acrilic by Kelaro, 2009