Și iar te cer din versul înlănțuit ce crește
Neputincioasa vrere ca tu să mă însumi
Râvnind la tine iarăși cum fulgerul râvnește
În clipa muribundă scheletu-ntregii lumi.
O umbră fără capăt ne’nțelegându-și vina,
Îmi târâi goliciunea și caut un final
Tot astfel cum un tunet își caută lumina
Lovind cu-nverșunare o margine de val.
Te-nvinuiesc de toate stârpindu-mi fără seamăn
Obscura răsuflare pe foaia de zadar
Dar te ador dup-aia... și te cuprind cu teamă-n
Îmbrățișarea nudă a lirei fără har.
Desfă-te, voluptate, din gândul meu bezmetic,
Adună-ne conturul desferecat de timp,
Îmi iartă blasfemia delirului poetic,
Și umple-mi iarăși veghea și-al sufletului nimb!